Coborât din neunde,
apărut într-un vis,
un înger cu aripi de ploaie mi-a zis:
– Creştine cu ochii de rouă,
ia jumatea aceasta de pâine
şi-o frânge în două.
Pe urmă, ia în parte fiecare bucată
şi-o mai frânge o dată,
şi-o frânge de-o mie de ori până când
vei hrăni toată lumea ce-ţi trăieşte în gând.
Apoi,
să îţi iei înapoi jumătatea!
Nu pâinea ne ţine vii pe pământ –
Bunătatea!
Un comentariu:
Mă impresionează dialectica şi stilul expresiv, relaţia paradoxală între apă - foc, aripi, vis, specific naturii anghelice, calităţi, de fapt, care caracterizează în ansamblu însuşirile Divinului, dar şi "ochii de rouă" ce ar marca un aspect al creştinătăţii de azi. Nu lipseşte nici ritul frângerii. Toate acestea ţintesc spre interiorul umanităţii, spre sacru. De ce? Pentru că a existat din totdeauna pericolul de a desacraliza actul în sine delimitând totul la materie şi rit. Ori fără ecou spiritual - ontologic totul e nonsens. Şi totuşi, potrivit filosofiei acestei poezii nu se ignoră materia rămânând astfel numai la duh, ba mai mult, se prezintă a fi interrelaţionate. În fine " Nu numai cu pâine va trăi omul ci cu tot Cuvântul ce iese din gura lu Dumnezeu". Ai gândit profund teologic. Mi-a plăcut mult.
Trimiteți un comentariu