Pe 5 noiembrie (când la noi lupta pentru deputăţie era în toi, iar noutăţile de pe frontul electoral ocupau o bună parte din spaţiul mediatic) doctorii de la la Spitalul de Urgenţă Floreasca din Bucureşti au înregistrat moartea (evident, biologică) a poetului, publicistului, omului politic român Adrian Păunescu.Se prea poate că trupul poetului se mai zbătea încă în ultimele convulsii ale vieţii sale vulcanice când un infatigabil, se pare, dar dezorganizat cor al denigratorilor a început să interpreteze şi să transmită, pe toate canalele de comunicare posibile (bloguri, forume etc.) ariile calomniilor dintr-o monstruoasă operă de defăimare care, constat cu stupoare, încă se mai scrie.
Bineînţeles că primul în care au lovit a fost omul politic Adrian Păunescu. Acest lucru era de aşteptat şi poate fi înţeles, deoarece oricine se implică în politică trebuie să-şi asume, volens-nolens, şi riscul de a fi criticat, uneori prea dur şi fără temei de cei care fie nu-i înţeleg logica acţiunilor, fie critică pentru a se afla, cum se zice, în treabă. Acest lucru, reiterez, încape în albia firescului, fiindcă lumea nu cunoaşte niciun politician care să fi fost vorbit numai de bine de către contemporani, iar cel care nu e vorbit nici de bine, nici de rău e orice altceva, dar numai om politic nu e.
A fost acuzat de obedienţă faţă de regimul comunist român. Denigratorii invocă insistent poemele adulatoare ale lui Păunescu în adresa liderului PCR Nicolae Ceauşescu, fără să menţioneze însă că poetul era unul dintre puţinii sau poate chiar unicul care îşi permitea să critice public autorităţile comuniste. O mărturie în acest sens e şi poemul „Analfabeţii”, publicat în 1980 în Flacăra, în care Păunescu critică îngrădirea libertăţii şi condamnă cenzura (V-am spus că fac teribil de urât / De sunt călcat puţin pe libertate. / V-am spus ca sunt oşteanul credincios
Dar care doar cu inamici se bate. // V-am spus să vă astâmpăraţi şi voi, / Cenzori capricioşi ai vremii mele, / C-o să vă coste scump măruntul moft, / De a ne face nouă zile grele.), dar şi versurile din poezia „Vă mulţumesc” Versuri de ecou la Cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu din 6 februarie 1986, în care, pe lângă cuvintele de laudă adresate primului comunist din România, Păunescu îşi permite actul de curaj să critice sistemul (Noi, să vă fie bine, oriunde-am fi, veghem, / Dar vă rugăm sfielnic să fiţi cu luare-aminte / Să nu-nnoiţi doar oameni, ci şi acest sistem / Care prin sine însuşi falsifică şi minte.).
Chiar dacă a scris ode închinate lui Ceauşescu, Păunescu trebuie respectat pentru faptul că nu şi-a renegat niciodată acţiunile şi, chiar şi după 1989, nu a încercat să se ascundă după degete şi să-şi mascheze viziunile de stânga, aşa cum au făcut mulţi dintre cei care au fost mult mai docil angajaţi în activităţi nici pe departe culturale ale regimului.
Corul denigratorilor nu s-a limitat însă să-l critice (ignorând dictonul latin de mortuis aut bene, aut nihil) numai pe politicianul Adrian Păunescu, ci s-au luat şi de poetul Păunescu. Unii nu se sinchisesc să spună că, de fapt, Păunescu nici nu este un poet, ci un biet versificator care nu a scris niciodată poezie, iar cărţile sale, care conţin un număr mai mare de versuri decât Mahabharata, nu sunt decât o uriaşă cantitate de maculatură. Aceştia, cu impertinenţa celor care nu ştiu că nu ştiu, sfidează nişte judecăţi de valoare formulate de critici literari notorii, precum Şerban Cioculescu, care a spus că Adrian Păunescu este cel mai mare poet social de după Tudor Arghezi, sau Eugen Simion, cel care afirma că scriitorul este „ultimul mare poet social român”.
Partea bună a lucrurilor e că, pe lângă aceşti detractori, există şi un public numeros, eterogen ca vârstă şi ca pregătire, care ştie să aprecieze adevăratele valori şi care fac abstracţie, atunci când e vorba despre artă, de păcatele şi vina lumeşti ale artistului, lasă la o parte Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt / Într-un mod fatal legate de o mână de pământ (M. Eminescu, Scrisoarea I) şi pun accentul pe esenţial, iar chintesenţa, în cazul lui Păunescu, e o operă poetică valoroasă închinată României şi românilor, o operă pe care timpul – cel mai obiectiv critic literar – o va include în istoria literaturii pe care o scrie, filă cu filă.
Bineînţeles că primul în care au lovit a fost omul politic Adrian Păunescu. Acest lucru era de aşteptat şi poate fi înţeles, deoarece oricine se implică în politică trebuie să-şi asume, volens-nolens, şi riscul de a fi criticat, uneori prea dur şi fără temei de cei care fie nu-i înţeleg logica acţiunilor, fie critică pentru a se afla, cum se zice, în treabă. Acest lucru, reiterez, încape în albia firescului, fiindcă lumea nu cunoaşte niciun politician care să fi fost vorbit numai de bine de către contemporani, iar cel care nu e vorbit nici de bine, nici de rău e orice altceva, dar numai om politic nu e.
A fost acuzat de obedienţă faţă de regimul comunist român. Denigratorii invocă insistent poemele adulatoare ale lui Păunescu în adresa liderului PCR Nicolae Ceauşescu, fără să menţioneze însă că poetul era unul dintre puţinii sau poate chiar unicul care îşi permitea să critice public autorităţile comuniste. O mărturie în acest sens e şi poemul „Analfabeţii”, publicat în 1980 în Flacăra, în care Păunescu critică îngrădirea libertăţii şi condamnă cenzura (V-am spus că fac teribil de urât / De sunt călcat puţin pe libertate. / V-am spus ca sunt oşteanul credincios
Dar care doar cu inamici se bate. // V-am spus să vă astâmpăraţi şi voi, / Cenzori capricioşi ai vremii mele, / C-o să vă coste scump măruntul moft, / De a ne face nouă zile grele.), dar şi versurile din poezia „Vă mulţumesc” Versuri de ecou la Cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu din 6 februarie 1986, în care, pe lângă cuvintele de laudă adresate primului comunist din România, Păunescu îşi permite actul de curaj să critice sistemul (Noi, să vă fie bine, oriunde-am fi, veghem, / Dar vă rugăm sfielnic să fiţi cu luare-aminte / Să nu-nnoiţi doar oameni, ci şi acest sistem / Care prin sine însuşi falsifică şi minte.).
Chiar dacă a scris ode închinate lui Ceauşescu, Păunescu trebuie respectat pentru faptul că nu şi-a renegat niciodată acţiunile şi, chiar şi după 1989, nu a încercat să se ascundă după degete şi să-şi mascheze viziunile de stânga, aşa cum au făcut mulţi dintre cei care au fost mult mai docil angajaţi în activităţi nici pe departe culturale ale regimului.
Corul denigratorilor nu s-a limitat însă să-l critice (ignorând dictonul latin de mortuis aut bene, aut nihil) numai pe politicianul Adrian Păunescu, ci s-au luat şi de poetul Păunescu. Unii nu se sinchisesc să spună că, de fapt, Păunescu nici nu este un poet, ci un biet versificator care nu a scris niciodată poezie, iar cărţile sale, care conţin un număr mai mare de versuri decât Mahabharata, nu sunt decât o uriaşă cantitate de maculatură. Aceştia, cu impertinenţa celor care nu ştiu că nu ştiu, sfidează nişte judecăţi de valoare formulate de critici literari notorii, precum Şerban Cioculescu, care a spus că Adrian Păunescu este cel mai mare poet social de după Tudor Arghezi, sau Eugen Simion, cel care afirma că scriitorul este „ultimul mare poet social român”.
Partea bună a lucrurilor e că, pe lângă aceşti detractori, există şi un public numeros, eterogen ca vârstă şi ca pregătire, care ştie să aprecieze adevăratele valori şi care fac abstracţie, atunci când e vorba despre artă, de păcatele şi vina lumeşti ale artistului, lasă la o parte Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt / Într-un mod fatal legate de o mână de pământ (M. Eminescu, Scrisoarea I) şi pun accentul pe esenţial, iar chintesenţa, în cazul lui Păunescu, e o operă poetică valoroasă închinată României şi românilor, o operă pe care timpul – cel mai obiectiv critic literar – o va include în istoria literaturii pe care o scrie, filă cu filă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu