luni, 19 mai 2008

Fără

Nesărat Pământul.

Fără gust.

Neîncăpător.

Îngust.

Fără suflet Timpul.

Dur.

Injust.

Fără vlagă iarba.

Fără must.


Fără păsări vara.

Fără cânt.

Zarea poartă-un trist de tot veşmânt.

Fără cruci răscrucea.

Fără sfânt.

Dumnezeu nu-ncape în Cuvânt.


Fără rugă schitul.

Despuiat.

Ţara fără mână de bărbat.

Deprimat poporul.

Înşelat.

Fără gust Pământul.

Nesărat.

19 mai 08

luni, 5 mai 2008

DATORIA DE A NU NE UITA MARTIRII

„Drama unui popor se produce în clipa când se rup punţile dintre generaţii, adică atunci când bătrânii cred că lumea se sfârşeşte odată cu ei, iar tinerii, dimpotrivă, sunt convinşi că totul începe prin ei şi cu ei. Ştiu că la noi acasă, în Basarabia, lucrurile nu stau aşa. O ţară nu poate pieri, dacă are bunici care-şi amintesc şi nepoţi care ştiu să-i asculte.”

Andrei Ciurunga

Există o expresie înaripată care afirmă că, atunci când nu poţi să spui adevărul, e mai bine să taci, decât să-ţi pătezi onoarea şi demnitatea, susţinând minciuna, decât să-ţi încovoi coloana vertebrală sub papucul celor care au puterea să-ţi apese creştetul capului cu talpa ciubotei lor milităreşti. Au fost însă oameni cărora conştiinţa demnităţii de sine şi de neam nu le-a permis să împărtăşească aberaţiile şi neadevărurile promovate în societate de către cei care se serveau de ele pentru a se menţine în „fruntea naţiunii”, dar nici să tacă nu le-a permis; ei au spus adevărul atunci când alţii nu îndrăzneau nici măcar să-l gândească; ei au apărat dreptatea chiar dacă ştiau că trebuie să plătească pentru aceasta cu libertatea şi chiar cu viaţa. Cu riscul de a-şi petrece o bună parte a vieţii în ocne întunecate sau de a dispărea, pur şi simplu, fără urmă, precum s-a întâmplat cu mulţi „duşmani ai poporului” şi ai societăţii socialiste: atât din estul Prutului, cât şi din vestul lui, ei nu s-au conformat politicii de deznaţionalizare şi de negare a valorilor autohtone, nu au încetat nici pentru o clipă să creadă că, într-o bună zi, Soarele va lumina şi partea aceasta întunecată a Pământului, lucru care s-a şi întâmplat. Doar că razele Soarelui răsărit după 1989 pentru unii dintre ei nu a făcut altceva decât să mângâie ţărâna reavănă a mormintelor sub care zac lăcaşele sufletelor lor pline de dragoste de ţară şi de neam.

Cuvintele lor, transmise printr-un mod sau altul, sub o formă sau alta, au pătruns adânc în sufletul poporului însetat de libertate şi sătul de pseudovalori şi au apropiat eliberarea românilor est-pruteni de sub ocupaţia rusească şi a celor vest-pruteni de sub jugul dictaturii ceauşiste – regim antinaţional şi prosovietic.

Firi vizionare, ei au ştiut dintotdeauna că va veni ziua când va cădea, distrusă de voinţa poporului, şi Bastilia noastră, iar pe ruinele ei neamul românesc îşi va clădi o nouă soartă, o soartă care va avea ca temelie cărămizile durabile ale năzuinţelor şi aspiraţiilor neamului nostru, arse în focul veacurilor de glorie ale poporului român.

Poetul Andrei Ciurunga (născut Robert Eisenbraun, cunoscut şi sub pseudonimul de Robert Cahuleanu) – un destin aparte printre scriitori români care s-au afirmat după cel de al doilea război mondial – îşi va exprima, în poezia „Bastilia” [1; pag. 17], speranţa sau, mai bine zis, siguranţa că toate Bastiliile lumii cad, odată şi odată, şi că pietrele acestor cetăţi ale Întunericului, Răului, Minciunii şi Terorii crapă, pentru a face loc „luminii zilei” – a Libertăţii şi a Adevărului:

Mâna care-a strâns de gât se strânge

vânătă, în cântec de prohod.

A căzut Bastilia de sânge

şi-a murit un veac pe eşafod.

Toate pietrele zidite în Bastilii

crapă, mai târziu sau mai curând,

ca să facă loc luminii zilei...

Dar a noastră, Doamne, oare când?

A noastră... A căzut şi a noastră. Pentru că glasurile pline de iubire de neam, dar şi de ură şi de revoltă împotriva celor care sugrumau neamul, au zguduit-o, iar rădăcinile ei au cedat în faţa poporului şi a voinţei sale. Ruinele Bastiliei noastre se mai văd însă, destul de înalte încât să constituie o stavilă între români şi... români.

Sârma ghimpată, care însoţeşte, de ambele părţi, Prutul în peregrinările sale eterne, nu este altceva decât un zid al Bastiliei noastre, care nu a căzut încă, dar care va cădea cu siguranţă, deoarece

Toate pietrele zidite în Bastilii

crapă, mai târziu sau mai curând,

ca să facă loc luminii zilei...

Şi dacă astăzi vedem cum cade piatră de pe piatră şi cum se apropie momentul în care va dispărea până şi ruinele ce ne mai amintesc de perioada odioasă din istoria neamului nostru, ar trebui să fim recunoscători şi să cinstim memoria celor care au luptat întru propăşirea valorilor şi a libertăţii poporului român, iar unul dintre aceşti aprigi luptători este şi poetul Andrei Ciurunga – poetul care a cântat în versurile sale durerea românilor ce sufereau odată cu dânsul. Or, el a suferit, cu siguranţă, mai mult decât alţii, deoarece dacă alţii trăiau drama despărţirii de cei de peste Prut (nu contează de care parte a râului, pentru că şi unii şi alţii trăiau cu aceeaşi intensitate această dramă) acasă sau la serviciu, Andrei Ciurunga suporta durerea despărţirii de locurile în care şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în închisorile Gherla, Jilava sau Canalul [2; pag. 5].

La Cahul, oraşul din Sudul Basarabiei, în care s-a născut, cu aproape 86 de ani în urmă, Robert Eisenbraun, viitorul poet Andrei Ciurunga, oamenii, cu părere de rău, nu cunosc prea multe despre poetul cahulean.

Cu excepţia câtorva volume de versuri, a unei agende a poetului şi a câtorva fotografii din perioada liceistă, care se păstrează cu sfinţenie la Muzeul din Cahul (şi recunoaştem aici meritul muzeografilor care activează la acest muzeu); volumului „Poeme cu umbre de gratii”, unicul (!) volum semnat de Andrei Ciurunga pe care îl deţine Biblioteca Publică din oraş şi a fotografiei poetului afişată pe Panoul de Onoare din centrul oraşului, la Cahul nu se prea vorbeşte de poetul care a fost odinioară elevul liceului „Ioan Voievod” din Cahul. Fireşte ar fi însă ca fiecare român cahulean să se simtă mândru că păşeşte pe străzile pe care a mers cu ani în urmă cel care, pătruns de o simţire profund românească, şi-a jertfit anii cei mai frumoşi ai vieţii, a cunoscut terorile închisorilor comuniste doar pentru că „au prins de veste că-i român” („Omul cu lădiţa”) [1; pag.12].

Poate că noi nu ştim să preţuim ce e al nostru. Sau poate că ştim. Iar dacă ştim, ar trebui să demonstrăm acest lucru prin fapte şi atitudini:

* una din străzile oraşului Cahul ar trebui să poarte numele poetului plecat de aici să scrie adevărul cu cerneală de sânge în închisorile regimului dictatorial comunist;

* la Cahul ar trebui inaugurat bustul poetului.

Memoria lui Andrei Ciurunga merită să fie cinstită cu sfinţenie în primul rând la Cahul, pentru că de aici poetul a

... plecat cu versul către marea febră.

Undeva în urmă, dincolo de Prut,

rămâneau salcâmii, cartea de algebră,

buzele părtaşe primului sărut.

Noi, generaţia tânără, acei care ne-am născut în ultimii ani de viaţă ai epocii ruşinoase din istoria poporului nostru sau în primii ani de după moartea acesteia, suntem datori să ştergem colbul tăcerii pe care l-au împrăştiat exponenţii şi slugile regimului comunist peste unele file de o certă valoare, scrise de oameni care merită să fie numiţi fii destoinici ai neamului românesc.

Datoria noastră, a acelora de la Cahul, în primul rând, e să conştientizăm faptul că Sudul Basarabiei a oferit literaturii române nume demne de luat în consideraţie şi să ne mândrim cu aceasta, astfel cum Ion Neculce se mândrea cu faptul că „nasc şi la Moldova oameni”.

Bine v-am găsit!

Aici şi acum -
Petru Botezatu