Bunătatea

Coborât din neunde,
apărut într-un vis,
un înger cu aripi de ploaie mi-a zis:
– Creştine cu ochii de rouă,
ia jumatea aceasta de pâine
şi-o frânge în două.
Pe urmă, ia în parte fiecare bucată
şi-o mai frânge o dată,
şi-o frânge de-o mie de ori până când
vei hrăni toată lumea ce-ţi trăieşte în gând.
Apoi,
să îţi iei înapoi jumătatea!
Nu pâinea ne ţine vii pe pământ –
Bunătatea!

Voi contribui cu toată priceperea pentru a fi util şi eficient la locul în care mă aflu

interviu cu Ion BUTMALAI, deputat în Parlamentul Republicii Moldova, preşedintele OT Cahul a PLDM

Domnule deputat, înainte de a vorbi despre situaţia actuală din Parlamentul Republicii Moldova, vă rog să priviţi retrospectiv şi să evaluaţi activitatea Dumneavoastră de deputat în perioada iulie 2009 – noiembrie 2010.

Consider că activitatea mea de parlamentar de legislatura a XVIII-a a fost una prodigioasă. Fiind mandataţi de către o bună parte din populaţia ţării, atât noi, cei din parlament, cât şi colegii noştri din executiv, am reuşit să iniţiem şi să implementăm o serie de acţiuni care să aibă ca finalitate crearea unui nivel decent de viaţă pentru concetăţenii noştri, oferirea unor condiţii favorabile de activitate agenţilor economici etc.

Aş vrea să amintesc aici că, prin efortul conjugat al tuturor celor aflaţi la guvernare în această perioadă, s-a reuşit traducerea în practică a mai multor proiecte care s-au regăsit în oferta electorală a PLDM. Normalizarea şi optimizarea relaţiilor cu vecinii şi ceilalţi parteneri externi ai ţării noastre, concentrarea efortului pentru a restabili Republica Moldova pe calea integrării europene, care, din păcate, a fost compromisă de către guvernarea comunistă, semnarea Convenţiei privind micul trafic la frontieră cu România, redeschiderea Extensiunii Cahul a Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi, activitatea căreia a fost sistată, neîntemeiat, în 2006, sunt doar câţiva dintre paşii concreţi realizaţi de către guvernarea liberal-democrată pentru a asigura bunăstarea pe care întreaga societate şi-o doreşte.

Cu părere de rău, opoziţia parlamentară nu a conştientizat gradul de responsabilitate pe care au primit-o o dată cu votul din partea populaţiei şi, prin refuzul de participa la alegerea preşedintelui ţării, nu au făcut decât să prelungească criza politică în care ne aflam şi să provoace alegeri parlamentare anticipate, care au solicitat eforturi suplimentare din partea întregii societăţi.

În ultimele zile ale lui 2010, după negocieri care păreau interminabile şi care ţineau societatea într-o stare generală de suspans, s-a reconstituit, în noua formulă, Alianţa pentru Integrare Europeană, iar Parlamentul a început să se întrunească în şedinţe de lucru. Dumneavoastră aţi fost ales secretarul Comisiei securitate naţională, apărare şi ordine publică. Cum vedeţi perspectiva activităţii în cadrul acestei structuri, când o bună parte din membri reprezintă alte partide, inclusiv principalul Dvs. oponent din campania electorală – PCRM.

În conformitate cu Regulamentul Parlamentului, deputaţii au intrat în componenţa diferitor comisii ale legislativului, iar culoarea politică nu trebuie să reprezinte o problemă care să împiedice activitatea eficientă a unei comisii parlamentare. Important e ca fiecare deputat să-şi onoreze cu demnitate şi pricepere obligaţiile pe care le are, astfel încât Comisia securitate naţională, apărare şi ordine publică să reuşească reformarea ministerelor şi structurilor de forţă, pentru ca aceste instituţii să fie racordate la standardele europene şi să se se afle cu adevărat în serviciul cetăţenilor.

Vă convine statutul pe care îl aveţi în cadrul Parlamentului sa v-aţi aşteptat la mai mult, de exemplu, preluarea conducerii unui minister, funcţia de viceministru etc.?

În primul rând, vreau să vă spun că suntem mulţumiţi de rezultatul pe care l-am obţinut în raionul Cahul, deşi trebuie să recunosc că am avut rezerve importante pe care am fi putut să le valorificăm. Campania electorală a rămas însă în urma noastră şi acum trebuie să ne concentrăm atenţia şi să canalizăm toate eforturile asupra actului de guvernare pentru a putea continua reformele iniţiate după alegerile din 29 iulie 2009. Voi activa în calitate de secretar al Comisiei securitate naţională, apărare şi ordine publică şi voi contribui cu toată priceperea pentru a fi util şi eficient la locul în care mă aflu. Consider că aşa ar trebui să procedeze fiecare cetăţean, cu atât mai mult cei care decid destinele unei ţări. De asemenea, voi continua să fiu reprezentatul cahulenilor în Parlament şi să rezolv, aşa cum am făcut-o şi până acum, probleme cu care se confruntă locuitorii raionului nostru.

Va fi ales preşedintele ţării şi, dacă da, când se va întâmpla acest lucru: până la sau după alegerile locale?

Consider că preşedintele ţării va fi ales. Acest lucru se va întâmpla dacă PCRM va conştientiza că trebuie să se declare în opoziţie constructivă, nu distructivă, şi va înţelege că toţi cetăţenii Republicii Moldova, inclusiv votanţii acestui partid, îşi doresc încetarea crizei politice şi continuarea reformelor în diferite domenii.

Vom avea un preşedinte cu mandat deplin până la alegerilor locale?

Pot să vă spun doar că, în conformitate cu legislaţia în vigoare, în curând se va iniţia procedura de alegere a şefului statului.

În mass-media naţională circulă un zvon precum că în subsolurile politicii moldoveneşti se pune la cale un scenariu care prevede participarea comuniştilor la alegerea şefului statului, după care va urma demiterea Guvernului Filat şi schimbarea raportului de forţe în Parlament, prin crearea unei coaliţii PCRM-PD. Cum comentaţi acest zvon?

Alianţa pentru Integrare Europeană a fost constituită în baza unui acord semnat de către liderii partidelor care o formează. De aceea, consider că partidul care va face un asemenea gest va fi condamnat la dispariţie din viaţa politică, deoarece acesta nu va trăda numai ceilalţi membri ai Alianţei, ci îşi va dezamăgi şi alegătorii.

Domnule Butmalai, vă rog să răspundeţi la o întrebare despre care am discutat şi anul trecut. Când oraşul Cahul va redeveni municipiu?

Consider că este de datoria noastră să întoarcem oraşului Cahul statutul de municipiu şi acest lucru se va întâmpla cu siguranţă. Acest statut este imperios necesar pentru dezvoltarea localităţii, luând în considerare faptul că atât oraşul, cât şi raionul dispun de un potenţial deosebit, aflându-se în imediata vecinătate a Uniunii Europene şi făcând parte şi din Euroregiunea „Dunărea de Jos”, ceea îi oferă multiple posibilităţi de colaborare transfrontalieră.

Se lucrează în acest sens? Aţi venit cu o iniţiativă legislativă?

Se lucrează deja. Am elaborat un proiect de lege care va fi înaintat în Guvern, apoi în Parlament, pentru a reîntoarce statutul de municipiu oraşului Cahul.

Cine va fi candidatul Partidului Liberal Democrat din Moldova la funcţia de primar al oraşului Cahul?

Există mai multe persoane care ar putea pretinde la această funcţie importantă pentru oraş, însă decizia finală îi va aparţine Consiliului Politic Teritorial. Cu siguranţă, va fi o persoană bine pregătită, capabilă să preia, împreună cu echipa, primăria oraşului şi să rezolve multitudinea de probleme cu care se confruntă acum concitadinii noştri.

Aţi identificat persoana care are şanse reale de a deveni candidat pentru primăria oraşului?

La momentul actual, e prematur să anunţăm numele candidatului, pot doar să vă spun că deja am selectat potenţialul candidat, urmează ca acesta să fie confirmat prin votul forului decizional colegial al structurii teritoriale a partidului.

Dumneavoastră aţi renunţa la mandatul de deputat pentru a candida la funcţia de primar de Cahul?

Trebuie să ne gândim. Vreau însă să anunţ alegătorii că noi vom lua o decizie bine gândită, care să corespundă aşteptărilor locuitorilor oraşului. Avem misiunea de a face ordine în toate sferele de activitate, de a dezvolta infrastructura şi, foarte important, de a valorifica potenţialul balneoturistic al oraşului, care poate aduce dividende economice serioase localităţii. De asemenea, o atenţie deosebită o vom acorda susţinerii culturii, educaţiei, tineretului şi sportului etc.

Cum apreciaţi colaborarea deputatului Ion Butmalai cu administraţia publică locală de nivelul I şi II din Cahul?

Există o astfel de colaborare, însă, trebuie să menţionez că, din păcate, este una foarte slabă, din cauza că, de foarte multe ori, conducerea raionului, inclusiv preşedintele Gheorghe Vasilachi, reieşind din raţionamente dictate de interese personale şi de partid, încalcă cerinţele legislaţiei în vigoare .

Eminescu

Lumea încă îşi înalţă pământeştile zidiri,

Lacul codrului albastru îşi mai scrie soarta-n unde…

Ne e dor de Eminescu ca de primele iubiri,

Luminoase, jucăuşe, trecătoare, dar profunde…

Ţin şi astăzi păpuşarii aţele în mâna lor,

Prezentând, pe-aceeaşi scenă, drama veşnic neschimbată,

Noi, actori fără de voie, mai avem un singur dor –

Ne e dor de Eminescu, ca de mamă şi de tată…

Într-un veac al depărtării de izvor născutu-ne-am,

Când se-aprind tot mai puţine stele care nu mai pier…

Ne e dor de Eminescu precum frunzelor de ram,

Precum teiului de floare şi pădurilor de cer…

Voronin, Lupu şi limba în care a scris Eminescu

Sunt tot mai impresionat de uşurinţa cu care unii politicieni de la noi abordează, cu aere de experţi, diverse subiecte de discuţie, uneori din domenii absolut paralele, care nu au nici în clin, nici în mânecă unele cu altele şi, mai ales, cu pregătirea anumitor oameni politici. Pe 15 ianuarie, când toţi românii sărbătoreau aniversarea marelui Eminescu, iar politicienii de la Chişinău depuneau (unii chiar de ochii lumii) flori la bustul Luceafărului de pe Aleea Clasicilor, jurnaliştii („impertinenţi”, ca întotdeauna) l-au întrebat pe Vladimir Voronin în ce limbă îl sărbătoreşte pe poet. Ex-preşedintele comunist al Republicii Moldova a răspuns, cu certitudinea şi erudiţia care îl caracterizează atunci când dezbate probleme identitare, că îl omagiază pe Eminescu în limba în care acesta şi-a scris proza, adică în limba moldovenească. E adevărat că prozatorul Eminescu e tot atât de genial ca şi poetul Eminescu, dar nu cred că la acest aspect s-a referit Voronin. Se pare că vârful de lance al comunismului autohton nu prea face distincţie între anumite noţiuni elementare de teorie literară. Poate că nici nu are nevoie de ele. Important e să-şi dea cu părerea şi să promoveze, cu toată puterea unui general de miliţie sovietică, tezele moldovenismului primitiv inventat de predecesorii săi bolşevici. Eu îl înţeleg şi chiar îl compătimesc pe Voronin. El, dincolo de ideologia de partid, are nevoie personal de limba moldovenească, idiomul care este expresia perfectă a struţo-cămilei lingvistice în care se face auzit liderul PCRM. Altfel, Voronin va fi, poate, unicul şef de stat care nu cunoaşte bine nicio limbă vorbită pe glob. Pentru că Vladimir Voronin, deşi se înţelegea fără intermediar, când, pe parcursul celor două mandate de preşedinte al ţării, trebuia să se discute cu omologul său român, a recunoscut, într-un interviu, că nu cunoaşte româna la perfecţie. Lucru cu care nu putem să nu cădem de acord. Pe de altă parte, poate fi uşor de sesizat faptul că Voronin nu este un cunoscător de invidiat al limbii ruse. În asemenea condiţii, repet, nu-i rămâne decât o singură alternativă: limba moldovenească, cea care i se potriveşte ca o mănuşă.

Aceeaşi întrebare i-au pus-o jurnaliştii şi lui Marian Lupu, preşedintele Parlamentului şi, interimar, al ţării. Numai că acesta, suferind de o flexibilitate conjuncturală cronică a coloanei vertebrale a demnităţii de neam, s-a eschivat de la răspuns, cerându-le reprezentanţilor mass-media, cu accentul său dâmboviţean, să nu arhipolitizeze „orice, pe simplul motiv că avem o situaţie când o jumate din populaţia noastră gândeşte într-un fel, iar altă jumătate gândeşte în alt fel”. Pe mine, domnule Marian Lupu, ca cetăţean de rând, care v-am delegat puterea, fie şi prin reprezentanţii altei forţe politice pe care i-am votat (şi care, dacă tot veni vorba, nu se sinchisesc să spună adevărul despre limba pe care o vorbesc) mă interesează în ce fel gândeşte preşedintele ţării în care trăiesc despre acele „orice”-uri care se cheamă Limba Română şi Mihai Eminescu şi care înseamnă, de fapt, tot ce avem noi mai curat şi mai înălţător. Cred că aceste evaziuni nu fac faţă unei personalităţi de calibrul şi înălţimea (politică) a lui Marian Lupu.

Sfârşitul bucuriei de-a fi…

Ştiu,
ştiu bine că-ntr-o zi,
când Pământul nu va fi
decât o bucată de pânză
cu care Dumnezeu îşi va şterge
mâinile şi faţa
proaspăt spălate
de păcatele noastre,
se va sfârşi bucuria de-a fi…

Ştiu
că pecetea chipului Său
nu va rămâne tipărită
ca faţa Mântuitorului
semiOm
pe prosopul nevinovat
al Veronicăi, iar pământul
nu va deveni o icoană,
la rămăşiţele căreia
să se-nchine,
peste veacuri,
puţinii enoriaşi
care au supravieţuit
sfârşitului
bucuriei de-a fi…

POEZIA PENTRU COPII A LUI GRIGORE VIERU

Fiind întotdeauna un copil în adâncul fiinţei sale[1, p. 274], Grigore Vieru este, fără îndoială, cel mai mare poet pentru copii din literatura română şi unul dintre cei mai mari din literatura lumii. Mărturii întru susţinerea acestei afirmaţii constituie tirajele de ordinul zecilor de mii ale cărţilor de versuri pentru copii, dintre care Albinuţa – abecedar pentru preşcolari – a ajuns la cifra de o sută de mii de exemplare, dar şi conferirea, în 1988, a celei mai înalte distincţii din domeniul literaturii pentru copii – Premiul Andersen.

La fel ca şi întreaga creaţie poetică viereană, poezia sa pentru cei mici îşi are ca punct de geneză acea sfâşietoare singurătate pe care a fost nevoit s-o îndure poetul în copilărie. De fapt, deşi se spune că cea mai frumoasă vârstă este copilăria (chiar şi în pofida tuturor intemperiilor care ar putea caracteriza-o), această perioadă din viaţa lui Grigore Vieru, ca şi a milioanelor de semeni de-ai săi, nu a fost una tocmai fericită: a avut imprimată pe ea – ca urma unui fier înroşit pe pielea fragedă a unui copil – foametea şi războiul, fenomene care, vom vedea, ies din timpul real şi-l însoţesc pe cel care le-a gustat amărăciunea întreaga sa viaţă. În acest sens, Grigore Vieru spunea: Copilăria mea a fost pârjolită, săraca de ea, de focul războiul şi a fost umilită de urmările sale. Jocul meu principal era culesul spicelor pe mirişte în urma recoltării, unde găseam mai mult gloanţe ruginite, pentru că nici şobolanii nu stăteau degeaba. O muncă, în fond, zădarnică şi un joc destul de trist. Mă legănam pe picioare bolnăvicios, topit de slabă nutriţie. Miriştea sub tălpile mele goale era un fel de acupunctură moldovenească, nu mai puţin veche ca cea chineză, dar întrecând-o ca efect curativ [1, p.275].

Probabil că incomensurabila durere a mereu copilului Vieru, dar şi grija ca aceasta să nu mai fie trăită, sub nicio formă, de către copiii care, având avantajul de a se naşte mai târziu, nu au cunoscut drama foametei şi a războiului, îl determină pe artist să se apropie de copii prin intermediul poeziei, să le arate frumuseţea lumii, a plaiului natal, dulceaţa păcii care trebuie gustată cu plenitudinea sentimentului că e cel mai mare dar pe care oamenii pot să şi-l fac lor înşişi. Fără pace, ţine Grigore Vieru să-i atenţioneze pe micii cititori care vor fi conducătorii lumii de mâine, nu este posibil niciunul din elementele indispensabile unei vieţi fericite pe care o descrie în Mulţumim pentru pace: nici pâinea albă, care, evident, e în poezia lui Grigore Vieru mai mult decât un simplu aliment, nici voioşia zburdalnică a copilăriei, nici cântecul duios al fluierului făcut de tata (şi poate că nici tata, aşa cum a fost în cazul poetului) şi nici chiar pomii plini de floare sau cerul luminos. De aceea, în acest Pentru pace, pentru pace / Mulţumim frumos se poate citi îndemnul: Să preţuiţi pacea şi să mulţumiţi întotdeauna pentru ea:

Mama pâine albă coace,
Noi zburdăm voios,
Pentru pace, pentru pace
Mulţumim frumos.

Tata fluiere ne face,
Noi cântăm duios.
Pentru pace, pentru pace
Mulţumim frumos.

Înfloresc în jur copacii,
Ceru-i luminos.
Pentru pace, pentru pace
Mulţumim frumos.

(Mulţumim pentru pace)

Or, setea de pace este, la poporul nostru şi, probabil, la alte neamuri ale lumii, mult mai veche decât cea mai mare conflagraţie a umanităţii. În folclorul pentru copii, atestăm această sete de pace în formula de leagăn Dormi în pace pe care Grigore Vieru o consideră Un imn, un măreţ şi fundamental imn închinat păcii. Cel, poate, mai vechi cântec de pace de pe aceste locuri unde ne-am întemeiat [2, p. 89]. Copilul care a avut cântec de leagăn şi de trezire ţăcănitul maşinii de cusut (…Iar noaptea mama / lucra croitoreasă. /Cosea cămăşi de pânză / din cânepă scorţoasă. / Şi cântecul maşinii / sunând fără oprire / fu cântul meu de leagăn / şi cântec de trezire. – Cântec cu acul) a oferit, peste ani, cele mai frumoase cântece de leagăn copiilor acestui meleag.

Această apropiere (despre care am menţionat anterior) a poetului de micii săi cititori este una reuşită deoarece aici, în spaţiul imaculat al poeziei pentru copii, poetul se regăseşte pe sine, ea constituie pentru acesta ploaia curată care îl spală de colbul zilei, îl înseninează şi îl întăreşte pentru plug, spre deosebire de poezia pentru maturi, care reprezintă în cazul lui Vieru aratul pe arşiţă într-un pământ uscat [2, p. 266]. Mai reuşeşte această apropiere şi pentru că, aşa cum spune Mihai Cimpoi, poetul dispune de toate calităţile necesare în acest sens: bunătate, tact, inteligenţă, fantezie vie, dragoste faţă de toată fiinţa fragedă [3, p. 8].

Poeziile pentru copii ale lui Grigore Vieru au un vădit caracter educativ. Majoritatea lor dezvăluie capacităţile de pedagog înnăscut ale artistului. Prin catrenele sale pe care copiii le pot memoriza cu uşurinţă datorită ludicului şi muzicalităţii din ele, Vieru altoieşte în conştiinţa micilor cititori valori general-umane, respectul faţă de părinţi, dragostea pentru patrie şi pentru limba maternă. Important e că reuşeşte să facă acest lucru fără a fi plictisitor deloc, ba chiar mai jucăuş şi mai vesel decât, poate, toţi educatorii şi învăţătorii cu toată metodica şi metodologia pe care aceştia au învăţat-o pe băncile şcolilor. Grigore Vieru, posedând o artă deosebită a laconicului, a concisului încărcat de semnificaţii profunde, îi spune micului şi fidelului său cititor:

Mama ne mângâie,

Soarele luceşte,

Soarele e unul,

Mama una este.

(Mama)

şi aceste patru versuri, care constituie o metaforă revelatorie ce plasează mama, ca simbol al genezei, în centrul existenţei umane, aşa cum soarele este centrul universului şi dătător de viaţă, vor înrădăcina în conştiinţa micuţilor această imagine a mamei-soare, imagine ce se va păstra, peste ani, în dimensiunile subconştientului personalităţii care îşi va aduce aminte, probabil, numai poezioara, fără a mai şti cine este părintele ei, aşa cum mulţi dintre cei care ieri erau copii azi nu ştiu cine este autorul versurilor Pentru pace, pentru pace / Mulţumim frumos (Mulţumim pentru pace) sau - Pui golaşi, cum staţi în cuib voi / Fără plăpumioare / - Ne-nvelim cu ale mamei calde aripioare. / - Dar când mama nu-i acasă / Şi ploiţa cerne? / - Ne-nvelim atunci cu frunza / Ramurii materne. / - Dacă n-o să vină mama / Şi-o să cadă frunza? / - Cum nu o să vină mama, / Cum să cadă frunza?! (Puişorii). Acest lucru se întâmplă pentru că Grigore Vieru a devenit un poet popular şi chiar dacă poezia lui pentru copii nu ar mai fi (să nu dea Domnul!) editată, dacă ar dispărea cărţile care o conţin, ea va continua să fie învăţată şi recitată de către micuţi, la fel cum copiii basarabeni ştiau, în anii de după război, La oglindă şi Pe lângă boi de George Coşbuc deşi nu văzuseră niciodată o carte de poezii ale acestui mare poet. Versurile lui Grigore Vieru, afirmă Adrian Păunescu, odată ce le-ai auzit sau citit, te trezeşti într-o zi că le ştii pe de rost, în simplitatea lor măreaţă şi întreagă dăltuită de vremi şi vânturi ca piatra râului şi obrazul ţărmului parcă ieşită din adâncuri anonime la vedere precum scoica întru a-şi dărui perla şi încovoiată coroana pentru a-şi desprinde fructul auriu în poala copilului [4, p. 567].

O altă poezie în care mama devine un simbol cosmogonic şi în care fiecare element al universului – atât al spaţiului teluric, cât şi al celui celest – trebuie să-şi amintească de mamă mai ales în clipa sa de manifestare plenară (iarba când înverzeşte, floarea când înfloreşte şi steaua când se iveşte) este Tu, iarbă, tot ai mamă?:

Tu, iarbă, tot ai mamă?

De ai – de bună seamă:

Atunci când înverzeşti,

De ea îţi aminteşti.

Tu, floare, tot ai mamă?

De ai – de bună seamă:

Atunci când înfloreşti,

De ea îţi aminteşti.

Tu, steauă, tot ai mamă?

De ai – de bună seamă:

Atunci când te iveşti,

De ea îţi aminteşti.

Poetul reuşeşte, prin intermediul jocului, al metaforei şi al personificării să „traducă” o complexă filozofie a vieţii şi a cunoaşterii realităţii înconjurătoare pe înţelesul copiilor, urmând, aşa cum afirmă criticul Mihai Cimpoi, filozofia lor elementară, care însă nu este mai puţin serioasă decât a maturilor [2, p. 10]. În acest sens, se poate afirma că poezia lui Grigore Vieru constituie, pentru multe generaţii, alături de cei şapte ani de-acasă, întâia şi cea mai durabilă şcoală a adevăratelor valori, a omeniei şi a bunului-simţ.

Frumuseţea plaiului natal este evocată, fără descrieri împovărătoare, în Satele Moldovei:

Pe vale, pe culme,

Stau satele mele,

Aproape de codru,

Aproape de stele.

Apropierea de codru şi de stele a satelor de pe văi şi culmi dau senzaţia unui spaţiu mirific, originar, în care tehnicizarea nu a reuşit să distrugă acea indisolubilă comuniune a omului cu natura. E, cu siguranţă, spaţiul despre care Lucian Blaga a exclamat: Eu ştiu că veşnicia s-a născut la sat. E spaţiul pe care, când vor mai creşte, îl vor regăsi şi îl vor privi dintr-o altă optică şi cu o altă capacitate de înţelegere în Mioriţa sau în Fiind băiat… sau în Sara pe deal ori Mai am un singur dor.

Cine oare nu-şi aduce aminte poezia Satul meu din Abecedarul copilăriei –

Satul nostru-i mare tare,

Satul nostru capăt n-are.

Până la bunicul Petru

Este cam vreun kilometru

Până la unchiul Andrei

Kilometri sunt vreo trei.

Nu-i cunosc pe cei din vale,

Da-i salut pe toţi în cale –

(Satul meu)

în care, ca într-o povestioară, micul personaj îşi împărtăşeşte descoperirile. Pentru acesta, satul constituie întregul univers, este un fel de Alfa şi Omega al spaţiului, iar naratorul se configurează în viziunea micilor lectori ai primei cărţi de citire ca un fel de personaj-model, care, deşi nu-i cunoaşte pe cei din vale, le dă bineţe tuturor – dovadă de educaţie şi creştere aleasă.

Instructiv este şi jocul din poezia Curcubeul pe care cenzura a interzis-o întrezărind în ea culorile Tricolorului românesc. Cei trei tovarăşi de joacă – creţul, cârnul şi pistruiatul – au dat curcubeul jos şi l-au împărţit între ei, luându-şi fiecare câte o culoare: primul – galbenul de soare, al doilea – albastrul de cicoare, iar al treilea roşul şi-a ales. Întrebarea întrebătoare, mărul discordiei e, în cazul celor trei „ băieţi nătăfleţi”, al cui curcubeu e cel mai frumos, când, de fapt, niciunul din ei nu este posesorul curcubeului, ci doar al unei singure culori. De aceea, răspunsul pe care îl dau părinţii când sunt întrebaţi care e curcubeu e mai frumos este expresia unei nedumeriri: Zice cârnul: Uite, mamă, / Curcubeul meu din mână / Nu-i aşa că-i fără seamăn?! / Poate, cârnul meu, dar eu / Nu văd nici un curcubeu. / Creţul mi se lăuda: / Tată, curcubeu aşa / Zi, mai are cineva?! / Tata zice: Ştiu şi eu? / Nu văd nici un curcubeu. / Dar şi cel’lalt cu pistrui: / Curcubeu / Ca al meu / Altu-n lume, mâcă, nu-i! / Iar bunica: Ştiu şi eu? / Unde? Care curcubeu?

Morala pe care micuţii o pot desprinde din această poezie este următoarea: Frumosul poate exista numai în unitate, nu însă şi atunci când dezmembrezi unitatea lui [5, p. 70]: Trece-un ceas ori nici atât, / Singuri li s-a cam urât. / Şi acum se-adună iarăşi / Să se joace buni tovarăşi / Şi cu-albastrul de cicoare / Şi cu galbenul de soare / Şi cu roşul ca de foc... / De! Ca fraţii! La un loc! / Zice omul bucuros: Măi, ce curcubeu frumos!

Cu siguranţă, raţionamentul enunţat mai sus, desprins din versurile citate, îl poate avea ca destinatar, şi astăzi încă sau îndeosebi astăzi, nu numai pe cititorul-copil, ci şi pe cei care ţin în mână frâiele destinului românesc. Aceasta, însă, este o altă temă…

Din poezia lui Vieru copiii află că, aşa cum spune un vechi dicton, trebuie să-ţi iubeşti patria nu pentru că e frumoasă, ci pentru că e a ta. Ca şi în Patria lui Ştefan Baciu, în care cuvântul din titlul înseamnă orice îţi aduce aminte de baştină, în Puiul orb a poetului basarabean aflăm, împreună cu puiul care nu a văzut niciodată mestecenii albi pe care cântă, că patria e în suflet şi că o poţi găsi fără să o vezi, e necesar, pentru aceasta, ca să-ţi vibreze coardele sufletului atât de intens, încât ochii să-ţi devină izvoare de lacrimi:

– Dar primăvara, mamă,

Când voi zbura-ndărăt,

Voi nimeri pădurea,

Doar eu de fel nu văd?!

– Acolo unde lacrimi

Simţi-vei că-ţi vor da,

Acolo, măi copile,

Va sta pădurea ta.

(Puiul orb)

Maestru neîntrecut al metaforei încărcate de semnificaţii profunde, Grigore Vieru îi transmite micului cititor ideea de superlativ absolut al frumuseţii limbii materne, creând, în Frumoasă-i limba noastră, o imagine de-a dreptul extraordinară: până şi pasărea măiastră, în clipele sale de reculegere, îşi pleacă urechea pentru a asculta, cu drag şi cu mirare, limba noastră:

Pe ramul verde tace

O pasăre măiastră,

Cu drag şi cu mirare

Ascultă limba noastră

Şi, conchide poetul, sigur de frumuseţea neţărmurită a limbii noastre, dacă această pasăre (şi nu e vorba de o pasăre obişnuită, ci de cea măiastră care în basme este înzestrată cu puteri supranaturale) ar spune şi cuvinte, ea le-ar lua din limba română, adică din cea mai frumoasă dintre limbi:

De-ar spune şi cuvinte

Când cântă la fereastră,

Ea le-ar lua, ştiu bine,

Din limba sfântă-a noastră.

(Frumoasă-i limba noastră)

Prin metaforele revelatorii pe care le creează, Grigore Vieru îi explică prietenului său cititor o serie de realităţi, fenomene ale naturii, norme de conduită etc. De exemplu, ţurţurul se topeşte în amiază pentru că nu este altceva decât o bomboană a soarelui din care acesta se înfruptă cu plăcere când răsare în zilele friguroase ale iernii (Sub streaşina saraiului / Stă bomboana soarelui / Stă-n amiază şi străluce… / – Dulce-i soare?/ – Tare dulce! – Ţurţurul), soarele primăverii este comparat cu un ou de ciocârlie (Cald e soarele-n câmpie / Ca un ou de ciocârlie. – Primăvara) sau cu o pâine mare-mare, ce răsare pentru toţii copiii lumii (Peste codrul meu străbun / Iese soarele cel bun, / Iese rumen peste mare / Peste văi şi munţi cu brume / Ca o pâine mare-mare / Pentru toţi copiii lumii. – Bună dimineaţa), zmeul copiilor este o scrisoare trimisă soarelui (Am un zmeu, am un zmeu / Ce sus zboară zmeul meu! / Bucuros e mândrul soare: / „Am primit şi eu scrisoare!” – Zmeul), iar razele sunt nişte „linii telefonice” prin intermediul cărora păsărelele vorbesc cu soarele: (S-a trezit şi rămurica. / S-au trezit frunzarele / Printr-o rază păsărica / A vorbit cu soarele. – Telefonul păsăruicii). Iar micii cititori vor accepta întotdeauna „explicaţiile” din poeziile lui Grigore Vieru, deoarece, susţine Mihai Cimpoi, poetul are în persoana copilului nu un învăţăcel, căruia trebuie să-i dea sfaturi, ci un convorbitor egal, pe care, ţinând un ou găsit pe prag, nou ca roua şi cald „ca gura mamei mele”, îl poate întreba ca pe un om care l-a citit cel puţin pe Kant: „Luri-la, lumină lină / Ia ghiciţi ce am în mână: / E rotund, alb ca o floare, / Nu e mare, capăt n-are!”[6, pag 8].

Poezia pentru copii a lui Grigore Vieru se identifică cu bucuriile şi „nefericirile” copilăriei înseşi, este, cu certitudine, mai mult decât o carte, ea capătă proporţiile unei mari şcoli, ale unui templu în care copiii sunt iniţiaţi în tainele cunoaşterii vieţii şi ale receptării frumosului artistic.

Bibliografie:

1. Duminica mea este rândul pe care-l scriu (dialog cu Ognean Stamboliev, traducător din Bulgaria) // Vieru, Grigore Cel care sunt, Editura Literatura artistică, Chişinău, 1987;

2. Vieru, Grigore Scrieri alese, Literatura artistică, Chişinău, 1984;

3. Cimpoi, Mihai Univers matern, univers al copilăriei, prefaţă la Vieru, Grigore Opere alese, Literatura artistică, Chişinău, 1984;

4. Păunescu, Adrian Grigore Vieru // Vieru, Grigore Taina care mă apără,Editura Princeps Edit, Iaşi, 2008;

5. Ţigănuş, Virgil Nistru Grigore Vieru iluminat de poezie Editura Universităţii din Chişinău, 2006;

6. Cimpoi, Mihai Metafore asemeni pâinii, prefaţă la Vieru, Grigore Poezii,Editura Literatura artistică, Chişinău, 1983, p. 8

Irepetabila durere

lui Adrian Păunescu

Pe un pat de spital azi Poetul s-a stins

Şi pe Cerul de aur stea de foc s-a aprins.

Căci Poetul să moară niciodată nu ştie

Versul lui, cel de vrajă, şi pe morţi îi învie.

Niciodată Poetul nu se face pământ

Ci trăieşte, în veacuri, prin Cuvânt şi-n Cuvânt.

Ce Poet? Ia, acolo, om ca omul şi el,

Când cu vorbă de doină, când cu glas de oţel,

Când cu strigăt de tunet, când cu zis de mătase,

Sau cu cântece sacre, de iubire, frumoase.

Om ca omul Poetul, doar că arde mereu,

Totdeauna pe cruce şi nicicând Dumnezeu.

Pe Golgota fiinţei totdeauna-i Poetul,

Fiinţând cu ardoare, nemurind cu încetul.

El pe pietre de munte totdeauna se suie,

Nu se teme de bice, nu se teme de cuie.

Nu se plânge că-n spate-i este crucea prea grea,

Ci se-nalţă, prin moarte, către propria stea.

Ce Poet? Ia, acolo, poate numai un scrib

Care simte durerea întregului trib.

Care poartă pecetea ţării sale în sânge,

Şi cu lacrima neamului ochiul veşnic îi plânge.

Om ca omul Poetul, doar că altfel un pic,

Dă aproapelui totul şi nu-şi lasă nimic.

Decât laurii care sunt gravaţi pe o stea,

Decât slava ce este relativă şi ea…

Nu trăieşte Poetul pentru sine nicicând

Infinitul de gânduri i se face un gând

Şi durerea pământului e durerea lui sfântă.

Niciodată Poetul pentru sine nu cântă.

Azi se stinge o flacără şi slăbeşte un foc

Şi mai pierde românul înc-un mare noroc…

Azi, când trupul de humă-i zace fără suflare,

Parcă e mai al nostru şi e parcă mai mare…

Şi se face în ţară mai urât şi mai frig…

Pleacă-n slavă poetul, lângă fratele Grig…

5 noiembrie 2010

PĂUNESCU (N-) A MURIT!

Pe 5 noiembrie (când la noi lupta pentru deputăţie era în toi, iar noutăţile de pe frontul electoral ocupau o bună parte din spaţiul mediatic) doctorii de la la Spitalul de Urgenţă Floreasca din Bucureşti au înregistrat moartea (evident, biologică) a poetului, publicistului, omului politic român Adrian Păunescu.

Se prea poate că trupul poetului se mai zbătea încă în ultimele convulsii ale vieţii sale vulcanice când un infatigabil, se pare, dar dezorganizat cor al denigratorilor a început să interpreteze şi să transmită, pe toate canalele de comunicare posibile (bloguri, forume etc.) ariile calomniilor dintr-o monstruoasă operă de defăimare care, constat cu stupoare, încă se mai scrie.
Bineînţeles că primul în care au lovit a fost omul politic Adrian Păunescu. Acest lucru era de aşteptat şi poate fi înţeles, deoarece oricine se implică în politică trebuie să-şi asume, volens-nolens, şi riscul de a fi criticat, uneori prea dur şi fără temei de cei care fie nu-i înţeleg logica acţiunilor, fie critică pentru a se afla, cum se zice, în treabă. Acest lucru, reiterez, încape în albia firescului, fiindcă lumea nu cunoaşte niciun politician care să fi fost vorbit numai de bine de către contemporani, iar cel care nu e vorbit nici de bine, nici de rău e orice altceva, dar numai om politic nu e.
A fost acuzat de obedienţă faţă de regimul comunist român. Denigratorii invocă insistent poemele adulatoare ale lui Păunescu în adresa liderului PCR Nicolae Ceauşescu, fără să menţioneze însă că poetul era unul dintre puţinii sau poate chiar unicul care îşi permitea să critice public autorităţile comuniste. O mărturie în acest sens e şi poemul „Analfabeţii”, publicat în 1980 în Flacăra, în care Păunescu critică îngrădirea libertăţii şi condamnă cenzura (V-am spus că fac teribil de urât / De sunt călcat puţin pe libertate. / V-am spus ca sunt oşteanul credincios
Dar care doar cu inamici se bate. // V-am spus să vă astâmpăraţi şi voi, / Cenzori capricioşi ai vremii mele, / C-o să vă coste scump măruntul moft, / De a ne face nouă zile grele.), dar şi versurile din poezia „Vă mulţumesc” Versuri de ecou la Cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu din 6 februarie 1986, în care, pe lângă cuvintele de laudă adresate primului comunist din România, Păunescu îşi permite actul de curaj să critice sistemul (Noi, să vă fie bine, oriunde-am fi, veghem, / Dar vă rugăm sfielnic să fiţi cu luare-aminte / Să nu-nnoiţi doar oameni, ci şi acest sistem / Care prin sine însuşi falsifică şi minte.).
Chiar dacă a scris ode închinate lui Ceauşescu, Păunescu trebuie respectat pentru faptul că nu şi-a renegat niciodată acţiunile şi, chiar şi după 1989, nu a încercat să se ascundă după degete şi să-şi mascheze viziunile de stânga, aşa cum au făcut mulţi dintre cei care au fost mult mai docil angajaţi în activităţi nici pe departe culturale ale regimului.
Corul denigratorilor nu s-a limitat însă să-l critice (ignorând dictonul latin de mortuis aut bene, aut nihil) numai pe politicianul Adrian Păunescu, ci s-au luat şi de poetul Păunescu. Unii nu se sinchisesc să spună că, de fapt, Păunescu nici nu este un poet, ci un biet versificator care nu a scris niciodată poezie, iar cărţile sale, care conţin un număr mai mare de versuri decât Mahabharata, nu sunt decât o uriaşă cantitate de maculatură. Aceştia, cu impertinenţa celor care nu ştiu că nu ştiu, sfidează nişte judecăţi de valoare formulate de critici literari notorii, precum Şerban Cioculescu, care a spus că Adrian Păunescu este cel mai mare poet social de după Tudor Arghezi, sau Eugen Simion, cel care afirma că scriitorul este „ultimul mare poet social român”.
Partea bună a lucrurilor e că, pe lângă aceşti detractori, există şi un public numeros, eterogen ca vârstă şi ca pregătire, care ştie să aprecieze adevăratele valori şi care fac abstracţie, atunci când e vorba despre artă, de păcatele şi vina lumeşti ale artistului, lasă la o parte Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt / Într-un mod fatal legate de o mână de pământ (M. Eminescu, Scrisoarea I) şi pun accentul pe esenţial, iar chintesenţa, în cazul lui Păunescu, e o operă poetică valoroasă închinată României şi românilor, o operă pe care timpul – cel mai obiectiv critic literar – o va include în istoria literaturii pe care o scrie, filă cu filă.