LA MULŢI ANI!!!

Fata cu părul de aur

Interpretează: Slavici

Muzica: Slavici

Versuri: Petru Botezatu

Dacă vă place acest cântec, îl puteţi vota pe site-ul www.trm.md, la compartimentul "EUROVISION 2009" sau pe http://www.trilulilu.ro/Poemus/90f1bcfefe8856

Audiţie plăcută!

Iubire interstelară

Copilo, prea mult ne-am iubit pe pământ,
e timpul de-acum să zburăm către stele,
să fii eroina mirărilor mele
în spaţiul cerului rece şi sfânt…

Zburând pe deasupra pământeştilor zări –
două păsări cuprinse de un dor necuprins –
vom atinge nisipul niciodată atins
dintr-o lume lipsită de-mpăraţi şi de ţări…

Din raze vom face colibă şi pat
şi flori de scântei ne vor creşte-n grădină
şi-astfel o vom duce mai mulţi ani-lumină
ascunşi într-un vis ca-ntr-un singur oftat.

Iar serile când pe Calea Lactee
vom merge în doi la o scurtă plimbare
îndelung vom privi Pământul pe care
ai fi fost ca şi toate celelalte – femeie…

Copilo, prea mult ne-am iubit pe sub cer,
ca doi oameni de carne cu poftele vii…
haide, cât se mai poate, cât mai suntem copii
să zburăm către clipele care nu pier…

EDITORIAL

Dragi prieteni,
Iată că după o pauză de câteva luni (condiţionată, în mare măsură, de vacanţa de vară), UniversitAS-ul reapare în mediul studenţesc cahulean. Experienţa de anul trecut, felul în care s-au implicat studenţii în procesul de editare a publicaţiei, măsura în care am reuşit să ne promovăm interesele ne-au determinat să continuăm acest proiect.
Micile modificări cosmetice pe care sper că le sesizaţi şi le apreciaţi, dar şi cele de conţinut nu vor diminua în niciun fel rolul pe care ziarul doreşte să-l aibă – cel de tribună a studenţilor. De aceea, pentru împlinirea menirii sale, paginile ziarului vor fi întotdeauna deschise oricui doreşte să se exprime, să facă publică problema cu care se confruntă şi să încerce, pe această cale, să identifice soluţii rezonabile.
Viaţa din campusul universitar e caracterizată, după cum e şi firesc, de o continuă vervă, mai intensă, în unele momente, sau mai puţin intensă, în altele, iar ziarul universitar trebuie să devină expresia acestei verve, în paginile sale trebuie să fie reflectate, ca într-o oglindă fidelă realităţii, succesele şi aspiraţiile studenţilor, preocupările şi problemele acestora.
Dorind să fie un fel de portavoce a studenţilor, ziarul va încerca întotdeauna să afle răspuns la întrebările pe care aceştia şi le pun, să creeze un cadru din dialog între diferiţi actori ai vieţii universitare, pentru ca, prin depunerea unui efort comun, să aibă loc o neîntreruptă optimizare a procesului de studiu şi a condiţiilor adiţionale (dar indispensabile ) acestuia.
Realizarea şi dezvoltarea acestui proiect, pe cât de temerar, pe atât de important şi de interesant, este posibilă (fapt demonstrat şi de cele 8 numere ale ziarului apărute anul trecut) doar prin implicarea plenară a studenţilor de la toate facultăţile, pentru a crea un ziar divers şi original.
Aşadar, dragi studenţi, vă aşteptăm…

INTERNETUL si BIBLIOTECA (pentru elevi)

În ultima vreme, internetul a devenit cea mai comodă şi cea mai rapidă sursă de informaţie. Nu mai e nevoie să mergi la bibliotecă pentru a căuta informaţii interesante şi utile. Acestea pot fi găsite cu uşurinţă pe internet, stând în faţa computerului. Din păcate, de multe ori, informaţia de care elevii fac rost pe internet nu este una sigură, veridică. În condiţiile în care informaţiile pot fi postate pe web de orice utilizator al internetului, trebuie să facem tot posibilul pentru a verifica măsura în care un conţinut informaţional corespunde adevărului ştiinţific.
Spre exemplu, în textul de mai jos, care se referă la cultura Republicii Moldova, preluat de pe www.wikipedia.ro -
Cultura Republicii Moldova - este cultura statului Moldovenesc, mai târziu Basarabiei şi Moldovei de pe Prut, Republicii Autonome Sovietice Socialiste, Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti şi a Republicii Moldovei independente. Cultura Moldovei este legată cu diferite naţionalităţi, care trăiau şi mai trăiesc pe teritoriul susmenţionat, cu limba vorbită pe teritoriul Moldovei. Cultura Moldovei stă aproape cât cu cultura Ronâniei (aşa e scris cuvântul în sursa originală, n.n), Ucrainei şi Rusiei, atât şi cu cultura altor state vecine -
observăm, dincolo de carenţele de scriere şi de exprimare, o serie de greşeli ce ţin de adevărul ştiinţific. Ultima propoziţie este o dovadă elocventă în acest sens: Cultura Moldovei stă aproape cât cu cultura Ronâniei Ucrainei şi Rusiei, atât şi cu cultura altor state vecine. Se pare că autorul, care mai e şi anonim, nu ştie că Republica Moldova se învecinează numai cu două state: România şi Ucraina.
De aceea, e de dorit ca elevii să verifice informaţiile preluate de pe internet, iar sursele cele mai sigure, în acest sens, rămân a fi cărţile. Aşa că, vrem sau nu vrem, trebuie să trecem, măcar o dată pe zi, pe la bibliotecă, ca nu cumva să spunem şi noi că Rusia sau, de ce nu, Franţa este vecină cu Republica Moldova.
Petru BOTEZATU

OMUL SFINŢEŞTE LOCUL

Tinerii liberal democraţi în acţiune

Dintotdeauna, izvoarele au fost considerate locuri sfinte. De aceea, oamenii le-au îngrijit, le-au sfinţit, au instalat în preajma lor crucifixuri, au pus icoane şi busuioc, ca în propriile lor case. Astfel, ei i-au mulţumit lui Dumnezeu pentru apa rece şi cristalină a izvoarelor, care, se spune, nu este doar de folos vieţii, ci este însăşi viaţa.

În ultimul timp, însă, din neglijenţă sau din lipsa de timp ce caracterizează acest veac al vitezei, ori poate din cauza intereselor mercantile exagerate, oamenii uită de această datorie sfântă şi tot mai multe izvoare rămân neîngrijite, cuprinse de păragină şi, într-un târziu, fără de apă.

Conştientizând necesitatea îngrijirii izvoarelor şi a fântânilor, un grup de tineri, membri ai Organizaţiei de Tineret şi ai Organizaţiei de Femei ale PLDM-Cahul, au întreprins, vineri, 25 iulie, o acţiune de salubrizare a izvorului de la ieşirea din oraş în direcţia vămii Cahul.

„Înarmaţi” cu sape şi mături, cu pungi de polietilenă, vopsea şi var, tinerii peledemişti au luptat câteva ore cu murdăria şi aspectul urât pe care îl avea acest loc de o importanţă vitală pentru mulţi dintre locuitorii oraşului Cahul. Şi dacă iarba creşte până şi din piatră pentru că aceasta este voia naturii, atunci cele aproape douăzeci de pungi pline cu deşeuri colectate de către tinerii participanţi la acţiune sunt dovada lipsei de respect şi a inculturii care, cu părere de rău, îi caracterizează încă pe mulţi dintre concetăţenii noştri.

După finalizarea acţiunii de salubrizare, aspectul izvorului s-a schimbat considerabil: au fost vopsite băncile pe care oamenii se pot odihni, au fost văruite bordurile şi tulpinile copacilor.

Cineva se poate întreba ce i-a motivat pe aceşti tineri să lucreze, în plină zi de vară, când soarele frige necruţător, şi să facă curăţenie la un izvor apa căruia mulţi dintre ei nici nu o gustaseră până atunci. Dar poate exista o mai puternică motivaţie decât vorbele unui om bătrân care, apropiindu-se să bea apă, le-a mulţumit sincer tinerilor şi le-a spus că ei sunt printre puţinii care, în ziua de azi, nu distrug, ci construiesc viitorul sănătos al generaţiilor de mâine.

Sperăm că acţiunea tinerilor liberal-democraţi din Cahul va constitui un exemplu şi un imbold pentru alte grupuri de tineri, în ceea ce priveşte protejarea mediului ambiant, şi că nu vom ajunge niciodată, din cauza poluării apei, să ne spălăm pe obraz scuipându-ne unii pe alţii, aşa cum, foarte profetic, crede cineva.

Petru BOTEZATU

Ştefan Hruşcă - Rugă pentru părinţi

versuri de Adrian Păunescu

(cel mai frumos cântec dedicat părinţilor pe care l-am auzit vreodată)

---

Rugă pentru părinţi

Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.

Chiamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.

Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.

E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.

Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,

Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea.

ION şi DOINA ALDEA-TEODOROVICI - SIBERII DE GHEAŢĂ

REAPRINDEŢI CANDELA

de Grigore Vieru

Reaprindeţi candela-n căscioare

Lângă busuiocul cel mereu—

Degerat la mâni şi la picioare

Se întoarce-acasă Dumnezeu.

Doamne,Cel din slavi creştine

Ce pacate oare-ai săvârşit

Că te-au dus acolo şi pe Tine

În Siberii fără de sfârşit ?!

Refren:

Toate le ierţi,

Doamne de sus,

Cu blândeţe măreaţă

Chiar şi pe cei care te-au dus

În Siberii de gheaţă

Ninge frigul şi pustiul plouă

Degerată-mi este inima

Doamne, bine nu ne-a fost nici nouă

Fără sfatul şi lumina Ta

Doamne, intră şi-n a mea chilie

Şi-amândoi, răniţi şi îngheţaţi

Să ne încălzim cu bucurie

Unul lângă altul ca doi fraţi.

Refren.

Toate le ierţi,

Doamne de sus,

Cu blândeţe măreaţă

Chiar şi pe cei care te-au dus

În Siberii de gheaţă

Ştefan către Daniil Sihastru

Versurile acestui cântec, care, de altfel, a răsunat odinioară la cenaclul "Flacăra" al lui Adrian Păunescu, sunt scrise de poetul cahulean Andrei Ciurunga (Robert Cahuleanu)

Ajuns în vale, pe un râu în spume,
Aşa cum scris-a pana de poet,
Bătrânul Ştefan glăsui încet
Către sihastrul ce-a fugit de lume:

Când am simţit pe-al ţării trup nepace
m-am răsucit la Putna în mormânt
şi-am răsturnat cinci veacuri de pămînt
de pe pieptarul meu, să vin încoace.

Au mă sminteşte ochiul ce se bate
sau nu-mi ajută mintea să dezleg?
Hotarul drept vi l-am lăsat întreg
şi aflu-acum Moldova jumătate.

Vânduta-ţi oare hoardelor de-afară,
în târgul vremii, una din moşii?
Eu nu cunosc pe lume avuţii
să-mi poată preţui un colţ de ţară.

Sau nu cumva pe platoşe oţelul
a ruginit prin sutele de ani,
de-au spart zăgazul vechii mei duşmani
şi-au slobozit din suliţe măcelul?

De ce nu bate ceasul de vecernii
în pieptul Putnei – clopot necuprins?
Au taci şi tu, bătrâne? Sau ţi-au stins
făclia vieţii, viscolele iernii?

Târziu abia, în noaptea de cărbune,
cu ochii grei de-atâta nepătruns,
s-a îndurat sihastrul cu răspuns:
Măria Ta, eram în rugăciune.

Ci nu păstra în inimă sminteală,
că nu plăieşii şi-au ieşit din minţi
precupeţind Moldova pe arginţi,
cum le-ai adus la cuget bănuială.

Ei zac în lanţuri, lângă hăul mării,
şi trag în juguri puse de călăi.
Bicele însă nu le ţin ai tăi
şi mâna ce izbeşte nu-i a ţării.

Potop cumplit de neamuri fără cruce
se năpustesc acum spre crucea ta,
dar în zadar se-ncrâncenă sub ea
căci prea e sus – şi nu pot s-o apuce.

Măria Ta. Înseninează-ţi faţa,
puşcaşii n-au uitat să dea la semn,
ci doar aşteaptă chiot de îndemn
să rupă lanţul şi să ia sâneaţa.

Atunci vor arde ţestele duşmane
cu vâlvătăi de sânge şi de fum
şi nu va fi zăgaz pe nici un drum
să ne oprească iureşul, Ştefane.

Şi-ţi vom zidi biserică frumoasă
sub nesfârşitul cerului safir
să intre neamul tot sub patrafir
ca să-l primeşti, cuminecat, acasă.

Tatiana Stepa-Totusi, iubirea-live

Tot ce a scris ADRIAN PĂUNESCU, acest POET născut în BASARABIA (jud. Bălţi), e de mare valoare. Citiţi, ascultaţi (facând click pe butanul "play") şi încercaţi să nu-mi daţi dreptate.

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

Şi totuşi e stare de veghe
Şi totuşi murim repetat
Şi totuşi mai cred în pereche
Şi totuşi ceva sa-ntâmplat.

Pretenţii nici n-am de la lume
Un pat, întuneric şi tu
Intrăm în amor fără nume
Fiorul ca fulger căzu.

Motoarele lumii sunt stinse
Reţele pe căi au căzut
Un mare pustiu pe cuprins e
Trezeşte-le tu c-un sărut.

Acum te declar Dumnezee
Eu însumi mă simt Dumnezeu
Continuă lumea femeie
Cu plozi scrişi în numele meu.

Afară roiesc întunerici
Aici suntem noi luminoşi
Se ceartă-ntre ele biserici
Făcându-şi acelaşi reproş.

Şi tu şi iubirea există
Şi moartea există în ea
Îmi place mai mult când eşti tristă
Tristeţea, de fapt, e a ta.

Genunchii mi-i plec pe podele
Cu capul mă sprijin de cer,
Tu eşti în puterile mele,
Deşi închiziţii te cer.

Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste tine pădurea:
Adio, adică rămâi.

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

O Zone - NU MĂ LAS DE LIMBA NOASTRĂ

"Eu nu mă las de limba noastră" - poezie de Petru Cărare, dedicată lui Alexei Mateevici şi pusă pe note de băieţii de la O Zone

În vârf de Cer, făr'de prihană,
Ca neamul să te ţină minte,
Te-am pus spre a ne fi icoană,
De-a pururi sfânt şi scump Părinte.

Cobori un pic din slăvi albastre,
Cu chipul tău să ne sfinţeşti pământul
În faţa ta şi-n faţa limbii noastre
eu azi te rog: - Ascultă-mi jurământul!

De-ar fi cumva-n moment de ceaţă
Să fiu lovit de-o soartă strâmbă,
Mai bine mut rămân o viaţă
Decât lipsit de-a noastră limbă.

Cât timp în lumea zgomotoasă
Va fi suflare omenească,
De-a pururi sfântă şi frumoasă
Să dăinuiască limba noastră.

Sortită-n veci de-a nu apune
A sa rostire-nalt-măiastră,
Mereu sub soare să răsune
Ca o cântare limba noastră.

Deci, crezul meu sub zare-albastră
O veşnicie să rămână -
Eu nu mă las de limba noastră,
De LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ!

Margareta Pâslaru - Lasă-mi, toamnă, pomii verzi

versuri de ANA BLANDIANA

(faceţi click pe butonul "play" pentru a asculta cântecul)

Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,
Uite, ochii mei ţi-i dau.
Ieri spre seară-n vântul galben
Arborii-n genunchi plângeau.

Lasă-mi, toamnă, cerul lin.
Fulgeră-mi pe frunte mie.
Astă-noapte zarea-n iarbă
Încerca să se sfâşie.

Lasă, toamnă-n aer păsări,
Paşii mei alungă-mi-i.
Dimineaţa bolta scurse
Urlete de ciocârlii.

Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi
Fructele şi lasă
Urşii neadormiţi, berzele neduse,
Ora luminoasă.

Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai
Plânge-n soare fum.
Înserează-mă pe mine,
Mă-nserez oricum.

Cine se teme de moarte?

Copiii nu se pot teme de moarte

Pentru că ei nu ştiu ce e moartea.

Ei se joacă cu fluturele care a murit

Fără să ştie că acesta e mort,

Ei rup floarea fără să ştie că au ucis-o.

Tinerii nu se tem de moarte.

Ei iubesc, trăind în lumea dragostei lor,

Zburând în Soare,

Acolo unde moarte nu e şi nici suferinţă

Decât cea dulce şi aşteptată

A Iubirii.

Bătrânii nu se tem de moarte.

Ei se tem doar că moartea

Poate începe să se teamă de ei.

Cine se teme de moarte?

De ziua oraşului

ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT A VENIT LA CAHUL

Adunaţi în centrul oraşului cu prilejul a două evenimente importante – Ziua Oraşului şi Gala Festivalului Internaţional de Folclor pentru Copii şi Tineret „Bobocelul” – cahulenii au rămas surprinşi când l-au văzut pe Ştefan cel Mare şi Sfânt în Piaţa Independenţei.

Însoţit de un sobor de preoţi, dar şi de Gheorghe Zagorodnii, primarul comunist al urbei, Măria Sa şi-a binecuvântat poporul, amintindu-le urmaşilor săi cahuleni că Moldova e „a urmaşilor voştri şi a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor..."

Grăbit, Domnitorul nu a zăbovit prea mult la Cahul. El a urcat pe un cal alb şi a plecat, avându-i alături pe cei mai buni dintre oştenii săi.

Rolul lui Ştefan cel Mareşi Sfânt a fost interpretat de către Gheorghe Mândru, actor al Teatrului Republican Muzical-Dramatic „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Cahul.

ZIUA UNIVERSITĂŢII DE STAT „BOGDAN PETRICEICU HASDEU” DIN CAHUL

În urmă cu nouă ani, mai exact pe data de 7 iunie 1999, la Cahul a fost constituită Universitatea de Stat „Bogdan Petriceicu Hasdeu”. De atunci, această dată a devenit cea mai importantă sărbătoare pentru mediul academic cahulean.

Anul acesta, la festivitatea care a avut loc în incinta clubului „Patria” din Cahul, au participat studenţii şi cadrele didactice ale Universităţii, oficialităţile orăşeneşti şi raionale, invitaţi de la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi.

La fiecare aniversare a Universităţii sunt desemnaţi şi premiaţi cei mai buni studenţi şi profesori la diferite categorii. La festivitatea de anul acesta, premiile au fost decernate după cum urmează:

- Cel mai erudit student – Maxim TODOROV, D-0701;

- Cel mai bun cercetător – Irina MIRCOS, FCF-401;

- Cel mai activ student – Tatiana OPREA, FEF-401;

- Cel mai vesel student – Ion VASCAN, AP-0701;

- Cele mai bune locatare ale căminului – camera 305, căminul 1 – Natalia OPRELOVA, Natalia BAURCIULU, Svetlana MUNTEANU, Natalia PUCAL;

- Cei mai buni locatari ai căminului – camera 316, căminul 2 – Andrei MUNTEANU, Dumitru BACAIANOV;

- Premiul pentru promovarea libertăţii cuvântului – Radu CHIRICUŢĂ, Marina CHEDRIC şi echipa ziarului „Unversitas”;

- Premiul pentru lansarea în activitatea literară – Petru BOTEZATU, FR-401;

- Premiul special – Ludmila NONI, T-0601, deţinătoarea bursei de gradul III în concursul Burselor de Merit 2008;

- Cel mai competent profesor – Sergiu CORNEA, doctor în politologie, conferenţiar universitar;

- Cel mai obiectiv profesor – Jenifer LUSK, catedra Filologie Engleză, voluntar al Corpului Păcii;

- Cel mai popular profesor – Slavic GÂRNEŢ, lector superior, catedra Economie şi şi Management în Afaceri şi Servicii;

- Cel mai sexy profesor – Magda BLOŞENCO, lector universitar, catedra Drept;

A fost premiată echipa de baschet masculin a Universităţii, pentru participarea la Cupa Rectorilor 2008, în următoarea componenţă: Maxim RUSSU, Vasile IORGA, Eugen SCRIPCARU, Andrei RUDENCO, Sergiu MACRIŢCHI, Valerii BOICENCO, Denis GAINA, Veaceslav CANICOVSCHI, Boris FORŢU (antrenor).

Premii s-au acordat şi echipei TVC a Universităţii, pentru participarea la I Cupă Interuniversitară TVC, în următoarea componenţă: Maria Motornâi, Diana MUNTEANU, Svetlana BUTNARI, Aliona IORDĂCHIŢĂ, Ion EŞANU, Alexandru ARGINT, Vasile GHECEV, Ion VASCAN, Valentin CHICIUC, Snejana UNCIUC, Livia ŢICĂU, Olesea TARASOV, Ilie MARIN, Oxana PÂRLOG, Ion MUNTEANU, Anatol NANU, Elena BĂLĂIEŞ, Gheorghe LEPĂDATU, Ion DUNAS, Olesea MATCAŞ, Sabrina BOSTĂNEL (metodist activitate extracurriculară).

Petru BOTEZATU,

absolvent 2008

RECENZIE la teza de licenţă "Unele aspecte privind poezia carcerală românească" a studentului Petru Botezatu, gr. FR-401

Teza de licenţă a studentului Petru Botezatu este rezultatul unei munci serioase. Harnicul licenţiat a folosit un număr considerabil de izvoare critice literare, a analizat cu pricepere poeziile scriitorilor Andrei Ciurunga, Radu Gyr şi Nichifor Crainic.

Lucrarea cuprinde o introducere, concluzie, bibliografie şi trei capitole:

I. Andrei Ciurunga –luptător pentru identitatea naţională a basarabenilor;

II. Radu Gyr – poetul nerenunţărilor la vis;

III.Nichifor Crainic – poet creştin prin excelenţă.

Teza în întregime face o impresie foarte frumoasă şi cucereşte cititorul prin bogăţia faptelor, prin dragostea şi interesul de investigaţie ştiinţifică a temei, prin limba şi stilul ei concret şi precis, prin argumentarea ingenioasă a problemelor abordate, prin tonul academic, reţinut şi vioi. Încă din introducere autorul se străduieşte să accentueze ideea cum s-a născut poezia de detenţie, că studiind aceste nemuritoare pagini „vom putea înţelege mai bine cum cei care au suferit opresiunile temniţelor au găsit în creştinism, în iubirea creştină, de fapt, singura cale de salvare”. Absolventul argumentează actualitatea temei, scopul principal al tezei, cât şi cuvintele-cheie: poet, poezie, versuri, creştinism, Dumnezeu, detenţie, text, comunism, creaţie, Hristos, mucenic, deţinut, libertate, temniţă etc., pe care le cercetează cu minuţiozitate în conţinutul lucrării, ajungând la concluziile clasicului V. Alecsandri din poezia „Rugăciune”:

Eter, Atotputernic, o creator sublime,

Tu ce dai lumii viaţă şi omului cuvânt,

În tine crede, speră, întreaga Românime

Glorie ţie-n ceruri! Glorie pe pământ!

În tine-i viitorul, trecutul şi prezentul!

Tu duci la nemurire prin tainicul mormânt

Şi numele-ţi cu stele lumină firmamentul

Glorie ţie-n ceruri! Glorie pe pământ!

În capitolul întâi, absolventul evidenţiază cuvintele lui Andrei Ciurunga: „Drama unui popor se produce în clipa când se rup punţile dintre generaţii… O ţară nu poate pieri, dacă are bunici care-şi amintesc şi nepoţi care ştiu să-i asculte ”. Pentru a pătrunde în esenţa acestor cuvinte, trebuie să ai dragoste de cuvânt, trebuie să fii un suflet bărbat. Despre aceasta, A. Russo spunea: „Inima şi tăria sufletelor bărbate e în temelia dreptului şi a slobozeniei pe veci!.. în orice inimă rămâne un gând ascuns, un loc unde sămânţa bună încolţeşte… popoarele adorm în durere, dar nu pier”.

Citind lucrarea de licenţă a autorului Petru Botezatu, ne convingem că în sufletul flăcăului venit din Andruşul de Sus pâlpâie talentul cuvântului înnăscut, sămânţa bună încolţeşte viguros în studiul profund despre martirii cuvântului: Andrei Ciurunga, Radu Gyr, Nichifor Crainic. Tema omeniei, pe care o găsim în folclorul nostru, el a depistat-o şi la scriitorii studiaţi.

Credem că munca asiduă, chinurile grele ale creaţiei vor da roade bogate pe pajiştea literară a tânărului studios.

El caută insistent răspuns la întrebările vieţii, pe care adesea le găseşte în paginile literaturii artistice, căci ea, în esenţă, e pâinea noastră cea de toate zilele.

Tot în capitolul întâi, absolventul spune: „Memoria lui Andrei Ciurunga trebuie sfinţită în primul rând la Cahul, pentru că de aici a plecat poetul „către marea febră”.

Citind opera lui Andrei Ciurunga, îţi pare că cineva i-a furat şi copilăria şi adolescenţa. Versul lui Andrei Ciurunga e matur încă de la debut. Colegii lui de şcoală şi azi mai cântă „Hai, măi Cahul!”:

Mă doare fiecare colţ de stradă

Şi fiecare piatră parcă-mi spune

Că amintirile se-nalţă să mă vadă

Când trec uşor precum o rugăciune.

Hai, măi Cahul!

În capitolul I, de mare însemnătate este tabelul cronologic, care va sluji pentru mulţi ani înainte despre o viaţă închinată iubirii de neam, pentru mulţi cititori şi chiar cercetători ştiinţifici, ce vor studia opera poetului de la Cahul, aflând calea de creaţie a poetului Andrei Ciurunga.

Absolventul Petru Botezatu are calităţi jurnalistice excepţionale, el fiecare capitol îl împarte în subcapitole, ca să se citească mai uşor, să se poată face concluzii. În această ordine de idei, ca să aflăm o cotitură tragică din viaţa lui Ciurunga nu ne rămâne decât să citim cu creionul în mână subcapitolul „Plecat întreg de la Cahul, de-acasă” sau viaţa lui Andrei Ciurunga de după refugierea în Brăila. Tot aşa de interesante sunt titlurile: Poezia din detenţie a lui A. Ciurunga, Dragostea de ţară şi de fiinţa iubită în poezia Andrei Ciurunga. Locul central al lucrării e, desigur, capitolul întâi, unde se simte dragostea autorului faţă de scriitorii care au fost nevoiţi, în condiţii destul de grele, să şi mai scrie.

Capitolul II – Radu Gyr – poetul nerenunţărilor la vis – este interesant prin faptul că poeziile lui sunt adevărate rugăciuni care se prefac în cântece de luptă şi pe care le-a reluat următoarele generaţii ce au luptat pentru dreptate. Dorinţa autorului e de a face cititorul cunoscut cu această personalitate poetică, el roagă cititorul să citească cu atenţie subcapitolul Profil literar. Evidenţiază, în acest capitol, că la 6 decembrie 1958 e arestat şi condamnat la moarte. De mare însemnătate e subcapitolul Motive predominante în poezia lui Radu Gyr şi anume Motivul cristic, Motivul reveriei, Motivul celulei şi Motivul strigoiului. Citind motivele, te convingi de calea dramatică a poetului Radu Gyr. Unul din cele mai importante motive e Motivul celulei, unde poetul încondeiază marile teme ale suferinţei, care sunt transfigurate în artă poetică.

Originalitatea poeziei lui Radu Gyr constă în faptul că el individualizează pregnant memoria deţinuţilor. Poetul are un limbaj original pentru concretizarea portretelor din închisori. Într-un cuvânt, „Radu Gyr a fost poet, prozator, dramaturg, eseist, traducător, conferenţiar de estetică literară şi literatură comparată, director general al mai multor teatre din România etc.”…

În capitolul al treilea – Nichifor Crainic – poet creştin prin excelenţă – autorul Petru Botezatu face următoarea concluzie: „Nichifor Crainic este cel mai mare poet creştin român şi unul dintre cei mi mari poeţi creştini ai lumii”, aducând ca exemple poemele: „Terţine patriarhale”, „Colind”, „Iisus prin grâu”, „Cântecul potirului”, „Rugăciune”, „Cuvântul tău”, „Prinos”, „Lumânările”, „Rugăciune de pace”, „În Ţara de peste veac”, „Noaptea învierii”, „Duminica” etc. Pentru a explica calea de creaţie a poetului, absolventul analizează cu pricepere duhul naţional care nu poate fi separat de ortodoxie.

Nichifor Crainic pledează pentru rugăciune ca unică posibilitate de întâlnire a omului cu Dumnezeu, adică face tot aşa ca şi V. Alecsandri, cum am spus mai sus. Estetica lui N. Crainic derivă din tradiţionalismul nostru românesc. Dorul de Dumnezeu, poetul îl exprimă în felul următor:

În Ţara lui Lerui-Ler

Năzuiesc un colţ de cer

De-oi găsi, de n-oi găsi

Nimenea nu poate şti

Singur Lerui-Ler.

Observăm că Lerui-Ler se scrie cu majusculă – oare de ce? Iată cum lămureşte etnologul Victor Cirimpei în articolul „Vechi realităţi etnologice româneşti în atenţia lui Dimitrie Cantemir şi Bogdan Petriceicu Hasdeu, aspecte ale examinărilor ulterioare”, publicat în „Literatura şi Arta”, nr. 18, 1 mai 2008: „Ler ca zeitate. Cercetarea studiilor cu privire la vocabula Ler în lexicul românesc, precum şi al altor popoare: slave, baltice, pare-se (conform opiniei lui V. Kembach) şi al vechilor celţi, ne conduce spre ideea că aceasta ţine de fondul străvechi, de până la romanizarea dacilor şi formarea diferitor popoare europene de astăzi, indubitabil de până la instituirea creştinismului”. Deci, Lerui-Ler este o veche divinitate. Se vede că poetul Nichifor Crainic cunoştea aceste amănunte şi le folosea în poeziile sale ca şi poetul anonim în colindele de Crăciun.

Interesantă este lămurirea numelui Nichifor din limba greacă care înseamnă purtător de victorie şi Crainic – vestitor.

Autorul Petru Botezatu opreşte amănunţit la viaţa lui Nichifor Crainic care a fost deţinut 15 ani în puşcăriile de la Văcăreşti şi Aiud. Aceeaşi soartă au avut şi Andrei Ciurunga şi Radu Gyr şi mulţi alţii. Ar fi fost foarte bine dacă licenţiatul ar fi pomenit şi de martirul Vasile Militaru care a adus în literatura română cea mai înaltă valoare, ce constă în a lega frumos cuvintele între ele şi a le aşeza ca o cunună de idei pe fruntea creştinilor şi pentru această muncă asiduă a fost condamnat la 42 de ani de detenţie şi care a murit la Ocnele Mari peste 18 zile de la condamnare. Aşa se răfuiau comuniştii cu marii purtători de idei creştine, de dreptate şi adevăr. La momentul actual, e bine că absolventul acordă o atenţie deosebită, căci în Republica Moldova ateismul făţarnic mai persistă chiar în parlament. Deci, ideile lui Nichifor Crainic mai trăiesc şi azi.

Analiza literară a poeziilor lui N. Crainic se efectuează în paralel cu creaţiile lui L. Blaga, T. Arghezi, Vasile Voiculsescu, care au legătură directă cu teoria gândirismului a poetului creştin încă din copilărie. E un procedeu greu, dar autorul Petru Botezatu se descurcă destul de bine. O părere discutată de critica literară încă de la T. Maiorescu, G. Ibrăileanu, G. Călinescu este reluată în subcapitolul O teorie a specificului naţional, prin prisma creştinismului. Se evidenţiază, şi pe bună dreptate, opiniile lui N. Crainic: „creştinismul e a doua creaţie a lumii, adică refacerea ei în har prin jertfă pe crucea Mântuitorului. Creştinismul creează lumea din nou, asociind pe om la lucrarea divină”.

De lipsuri şi greşeli am vorbit mai puţin, întrucât, spre marea noastră satisfacţie, lucrarea de licenţă a absolventului Petru Botezatu e la înălţimea cerinţelor ştiinţifice.

În încheiere, mai menţionăm încă o dată că, luând în consideraţie originalitatea lucrării, tratarea corectă a problemelor acute abordate, forma jurnalistică minunată şi, în acelaşi timp, tragerea de inimă şi pasiunea de care a dat dovadă Petru Botezatu, rog să se voteze pentru nota cea mai înaltă – singura răsplată pe drept meritată de autor.

Rog comisia să ia în consideraţie că absolventul are multe materiale şi cărţi publicate, care ne vorbesc de un har în creştere. Să-i dorim drum bun!

Alexandru Tecuci,

profesor

Fără

Nesărat Pământul.

Fără gust.

Neîncăpător.

Îngust.

Fără suflet Timpul.

Dur.

Injust.

Fără vlagă iarba.

Fără must.

Fără păsări vara.

Fără cânt.

Zarea poartă-un trist de tot veşmânt.

Fără cruci răscrucea.

Fără sfânt.

Dumnezeu nu-ncape în Cuvânt.

Fără rugă schitul.

Despuiat.

Ţara fără mână de bărbat.

Deprimat poporul.

Înşelat.

Fără gust Pământul.

Nesărat.

19 mai 08

DATORIA DE A NU NE UITA MARTIRII

„Drama unui popor se produce în clipa când se rup punţile dintre generaţii, adică atunci când bătrânii cred că lumea se sfârşeşte odată cu ei, iar tinerii, dimpotrivă, sunt convinşi că totul începe prin ei şi cu ei. Ştiu că la noi acasă, în Basarabia, lucrurile nu stau aşa. O ţară nu poate pieri, dacă are bunici care-şi amintesc şi nepoţi care ştiu să-i asculte.”

Andrei Ciurunga

Există o expresie înaripată care afirmă că, atunci când nu poţi să spui adevărul, e mai bine să taci, decât să-ţi pătezi onoarea şi demnitatea, susţinând minciuna, decât să-ţi încovoi coloana vertebrală sub papucul celor care au puterea să-ţi apese creştetul capului cu talpa ciubotei lor milităreşti. Au fost însă oameni cărora conştiinţa demnităţii de sine şi de neam nu le-a permis să împărtăşească aberaţiile şi neadevărurile promovate în societate de către cei care se serveau de ele pentru a se menţine în „fruntea naţiunii”, dar nici să tacă nu le-a permis; ei au spus adevărul atunci când alţii nu îndrăzneau nici măcar să-l gândească; ei au apărat dreptatea chiar dacă ştiau că trebuie să plătească pentru aceasta cu libertatea şi chiar cu viaţa. Cu riscul de a-şi petrece o bună parte a vieţii în ocne întunecate sau de a dispărea, pur şi simplu, fără urmă, precum s-a întâmplat cu mulţi „duşmani ai poporului” şi ai societăţii socialiste: atât din estul Prutului, cât şi din vestul lui, ei nu s-au conformat politicii de deznaţionalizare şi de negare a valorilor autohtone, nu au încetat nici pentru o clipă să creadă că, într-o bună zi, Soarele va lumina şi partea aceasta întunecată a Pământului, lucru care s-a şi întâmplat. Doar că razele Soarelui răsărit după 1989 pentru unii dintre ei nu a făcut altceva decât să mângâie ţărâna reavănă a mormintelor sub care zac lăcaşele sufletelor lor pline de dragoste de ţară şi de neam.

Cuvintele lor, transmise printr-un mod sau altul, sub o formă sau alta, au pătruns adânc în sufletul poporului însetat de libertate şi sătul de pseudovalori şi au apropiat eliberarea românilor est-pruteni de sub ocupaţia rusească şi a celor vest-pruteni de sub jugul dictaturii ceauşiste – regim antinaţional şi prosovietic.

Firi vizionare, ei au ştiut dintotdeauna că va veni ziua când va cădea, distrusă de voinţa poporului, şi Bastilia noastră, iar pe ruinele ei neamul românesc îşi va clădi o nouă soartă, o soartă care va avea ca temelie cărămizile durabile ale năzuinţelor şi aspiraţiilor neamului nostru, arse în focul veacurilor de glorie ale poporului român.

Poetul Andrei Ciurunga (născut Robert Eisenbraun, cunoscut şi sub pseudonimul de Robert Cahuleanu) – un destin aparte printre scriitori români care s-au afirmat după cel de al doilea război mondial – îşi va exprima, în poezia „Bastilia” [1; pag. 17], speranţa sau, mai bine zis, siguranţa că toate Bastiliile lumii cad, odată şi odată, şi că pietrele acestor cetăţi ale Întunericului, Răului, Minciunii şi Terorii crapă, pentru a face loc „luminii zilei” – a Libertăţii şi a Adevărului:

Mâna care-a strâns de gât se strânge

vânătă, în cântec de prohod.

A căzut Bastilia de sânge

şi-a murit un veac pe eşafod.

Toate pietrele zidite în Bastilii

crapă, mai târziu sau mai curând,

ca să facă loc luminii zilei...

Dar a noastră, Doamne, oare când?

A noastră... A căzut şi a noastră. Pentru că glasurile pline de iubire de neam, dar şi de ură şi de revoltă împotriva celor care sugrumau neamul, au zguduit-o, iar rădăcinile ei au cedat în faţa poporului şi a voinţei sale. Ruinele Bastiliei noastre se mai văd însă, destul de înalte încât să constituie o stavilă între români şi... români.

Sârma ghimpată, care însoţeşte, de ambele părţi, Prutul în peregrinările sale eterne, nu este altceva decât un zid al Bastiliei noastre, care nu a căzut încă, dar care va cădea cu siguranţă, deoarece

Toate pietrele zidite în Bastilii

crapă, mai târziu sau mai curând,

ca să facă loc luminii zilei...

Şi dacă astăzi vedem cum cade piatră de pe piatră şi cum se apropie momentul în care va dispărea până şi ruinele ce ne mai amintesc de perioada odioasă din istoria neamului nostru, ar trebui să fim recunoscători şi să cinstim memoria celor care au luptat întru propăşirea valorilor şi a libertăţii poporului român, iar unul dintre aceşti aprigi luptători este şi poetul Andrei Ciurunga – poetul care a cântat în versurile sale durerea românilor ce sufereau odată cu dânsul. Or, el a suferit, cu siguranţă, mai mult decât alţii, deoarece dacă alţii trăiau drama despărţirii de cei de peste Prut (nu contează de care parte a râului, pentru că şi unii şi alţii trăiau cu aceeaşi intensitate această dramă) acasă sau la serviciu, Andrei Ciurunga suporta durerea despărţirii de locurile în care şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în închisorile Gherla, Jilava sau Canalul [2; pag. 5].

La Cahul, oraşul din Sudul Basarabiei, în care s-a născut, cu aproape 86 de ani în urmă, Robert Eisenbraun, viitorul poet Andrei Ciurunga, oamenii, cu părere de rău, nu cunosc prea multe despre poetul cahulean.

Cu excepţia câtorva volume de versuri, a unei agende a poetului şi a câtorva fotografii din perioada liceistă, care se păstrează cu sfinţenie la Muzeul din Cahul (şi recunoaştem aici meritul muzeografilor care activează la acest muzeu); volumului „Poeme cu umbre de gratii”, unicul (!) volum semnat de Andrei Ciurunga pe care îl deţine Biblioteca Publică din oraş şi a fotografiei poetului afişată pe Panoul de Onoare din centrul oraşului, la Cahul nu se prea vorbeşte de poetul care a fost odinioară elevul liceului „Ioan Voievod” din Cahul. Fireşte ar fi însă ca fiecare român cahulean să se simtă mândru că păşeşte pe străzile pe care a mers cu ani în urmă cel care, pătruns de o simţire profund românească, şi-a jertfit anii cei mai frumoşi ai vieţii, a cunoscut terorile închisorilor comuniste doar pentru că „au prins de veste că-i român” („Omul cu lădiţa”) [1; pag.12].

Poate că noi nu ştim să preţuim ce e al nostru. Sau poate că ştim. Iar dacă ştim, ar trebui să demonstrăm acest lucru prin fapte şi atitudini:

una din străzile oraşului Cahul ar trebui să poarte numele poetului plecat de aici să scrie adevărul cu cerneală de sânge în închisorile regimului dictatorial comunist;

la Cahul ar trebui inaugurat bustul poetului.

Memoria lui Andrei Ciurunga merită să fie cinstită cu sfinţenie în primul rând la Cahul, pentru că de aici poetul a

... plecat cu versul către marea febră.

Undeva în urmă, dincolo de Prut,

rămâneau salcâmii, cartea de algebră,

buzele părtaşe primului sărut.

Noi, generaţia tânără, acei care ne-am născut în ultimii ani de viaţă ai epocii ruşinoase din istoria poporului nostru sau în primii ani de după moartea acesteia, suntem datori să ştergem colbul tăcerii pe care l-au împrăştiat exponenţii şi slugile regimului comunist peste unele file de o certă valoare, scrise de oameni care merită să fie numiţi fii destoinici ai neamului românesc.

Datoria noastră, a acelora de la Cahul, în primul rând, e să conştientizăm faptul că Sudul Basarabiei a oferit literaturii române nume demne de luat în consideraţie şi să ne mândrim cu aceasta, astfel cum Ion Neculce se mândrea cu faptul că „nasc şi la Moldova oameni”.

Tinerii komsomolişti

Zilele trecute am găsit prin casa părinţilor biletul de partid al tatălui meu. Biletul este aproape identic cu cel din imaginea de alături, doar că textul este tradus şi în nemuritoarea (încă!) „limbă moldovenească”. A fost eliberat (de către Comitetul Raional Cahul al Partidului Comunist al Moldovei) în 1974 şi ar fi fost schimbat în 1995, dacă Dumnezeu ar fi mai avut puterea de a răbda ceea ce s-a numit Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. Abia în 1995 ar fi fost completate toate rubricile pentru evidenţa achitării cotizaţiei de membru de partid de pe cele 28 de pagini (inclusiv coperţile) ale purpuriului bilet.

Răsfoindu-l, am observat că ultima rubrică completată era „februarie 1990”. De ce? Pentru că posesorul acestui bilet a răsuflat uşurat atunci când a înţeles că nu mai are nevoie de el, poate chiar a devenit un om fericit când şi-a dat seama că nu va mai avea cine să-l mustre pentru că merge la biserică, pentru că şi-a mai botezat un copil, pentru că are icoană în casă, iar la icoană – veşnicul fir de busuioc.

Aşa cum lucrurile vechi constituie de cele mai multe ori o punte între trecut şi prezent, acest bilet de partid m-a trimis cu gândul nu atât la comuniştii cu bilet „PCUS”, cât la cei cu bilet „PCRM” şi, în special, la tinerii membri ai Partidului Comuniştilor din Moldova.

Dacă mulţi dintre comuniştii de până la 1989 deveneau membri de partid din diferite motive, de bunăvoie sau constrânşi de circumstanţe, dacă seniorii din PCRM-ul de astăzi au ajuns acolo unde sunt, mânaţi de sentimente nostalgice după trecutul nu prea îndepărtat în care li s-a consumat tinereţea, nu înţeleg ce caută tinerii în această formaţiune politică. Oare nu există şi alte posibilităţi de afirmare (inclusiv în plan politic) decât să te implici în activitatea unui partid care nu poate avea altă destinaţie decât groapa de gunoi a istoriei şi care îşi trăieşte ultimele clipe, zbătându-se puternic în agonia care l-a cuprins?

Atunci când spun că sunt liberal, că sunt necomunist şi chiar anticomunist, sunt mândru şi mă simt demn de a mă şti urmaşul celor care şi-au jertfit viaţa în lupta cu această molimă a istoriei.

Cu cine se mândresc tinerii comunişti de astăzi? Cu cei care le-au deportat buneii în îndepărtatele şi îngheţatele ţinuturi ale Siberiei; cu cei care au organizat foametea în Moldova; cu cei care ne-au distrus bisericile, au încercat să ne strâmbe limba şi să ne facă să uităm cine suntem, de unde venim şi care ar trebui să fie destinul nostru ca neam? Cu antihriştii Lenin, Stalin şi alţii din rândul acestora? Sau poate cu Vladimir Voronin – marele apărător al ortodoxismului, cel care, în reuşita sa intenţie de a apropia popoarele ortodoxe (pentru care fapt a şi fost decorat de Patriarhul Întregii Rusii), a alungat preoţii ortodocşi români din Republica Moldova?

Liderii mişcării de tineret a PCRM nu mai sunt copii. Cu toate acestea, ei se mai află încă în zona de influenţă a unei astfel de literaturi, fără să sesizeze că scapă trenul istoriei, că rămân în urma mersului firesc al lucrurilor şi că devin parte a maşinii care produce o perioadă de tristă amintire pentru generaţiile care vin.

E de la sine înţeles că fiecare cetăţean e liber să se asocieze după cum i-e voia, acesta fiind un drept garantat de Constituţia Republicii Moldova. Nu mi-e clar însă cum, în condiţiile de astăzi, când o întreagă lume situează comunismul alături de fascism, considerându-l un regim criminal care trebuie supus unui proces similar celui de la Nürnberg, unii tineri moldoveni mai împărtăşesc încă această ideologie, contribuind la menţinerea unui regim dictatorial într-o ţară din inima Europei.

Oare chiar să nu ne fi învăţat nimic istoria?!

HRISTOS A ÎNVIAT!

Creştine,-n inimă să porţi
Un dor de Cer neîntinat!
- Hristos a înviat din morţi!
- Adevărat a înviat!

Botezul Iubirii în Cuvânt sau Poezia lui Petru Botezatu

Am avut bucuria de a-l cunoaşte pe tânărul poet basarabean, Petru Botezatu, la cea de-a zecea ediţie a Concursului Internaţional de Creaţie Literară „Veronica Micle”, Concurs organizat de către Despărţământul „Mihail Kogălniceanu” ASTRA Iaşi în colaborare cu Despărţământul „Timotei Cipariu” din Blaj. I-am citit poeziile care m-au impresionat foarte mult, i-am vorbit doamnei Silvia Pop despre acest talent deosebit venit de la Cahul şi am constatat mai apoi că Petru Botezatu a fost premiat la Concursul nostru. M-am bucurat foarte mult pentru această fericită „întâlnire literară” şi nu mică mi-a fost mirarea când l-am cunoscut, la Iaşi, cu ocazia decernării premiilor. Şi pentru că mi-a plăcut poezia lui Petru Botezatu, i-am dăruit doamnei Areta Moşu câteva cărţi de-ale mele despre Poezia religioasă românească, exprimându-mi dorinţa ca ele să fie dăruite, la Premiu, şi lui Petru Botezatu.

Poezie religioasă de mare sensibilitate artistică, fremătând de dorul întâlnirii cu Cel care este Iubire, poezia lui Petru Botezatu îşi găseşte expresie adâncă în sufletul lectorului avizat. Motivele şi temele religioase, în deplină alternanţă cu cele literare, sunt strânse într-un buchet de poeme pe care autorul le-a scris de curând şi mi le-a trimis la Blaj, făcându-mi o mare şi frumoasă surpriză.

Crăciunul este imaginea rustică a bucuriei Naşterii Domnului care, o dată cu frumuseţea colindelor tradiţionale, aduce şi Vestea Minunii din Betleem. Subliniind atât de sensibil bucuria de nespus a Sărbătorii, poetul devine „vocea” care colindă Imnul Naşterii în sufletele noastre, aducându-ne Vestea cea minunată:

„O voce se desprinde dintr-o ceată

Şi răsună, dulce, peste zarea ninsă:

Veste minunată-n

Bethleem se-arată!

S-a născut Mesia! Moartea e învinsă!

Strane în biserici, îngerii în Cer

Cântă osanale, steaua sus se-aprinde.

Iar prin sat copiii merg cu Lerui-ler

Şi cu moştenite din strămoşi colinde.”

Iubirea creştină, în înţelesul ei pur şi nealterat, este evocată în poezia Cântând Iubirea... Aş putea spune că textul poate fi considerat o adevărată artă poetică de inspiraţie creştină. Pentru că rostul poetului creştin este acela de a fi Iubire, de a se naşte Duh din cântecu-i neîntinat, de a fi cerul senin al frumuseţii divine sau clopotul care „bate printre oameni venirea Celui întru slavă Sfânt.” Regăsesc în această poezie propria-mi convingere că poetul trebuie să fie şi un mărturisitor al lui Hristos, al Naşterii şi Învierii Mântuitorului, mărturisitor al Iubirii, al Bucuriei şi al Luminii.

Şi cu toate că este evidentă Desacralizarea lumii în care fiinţăm, cu toate că

„Nu ne mai lăsăm sandalele,

Ca Moise,

Pe marginea unei verzi bucăţi

De minune divină

Şi lacrimile Cerului nostru

Nu se mai preschimbă în mană

Pentru că noi mâncăm frumuseţea lumii cu lingura…”, poetul este şi el chemat să îndumnezeiască lumea, este menit să exprime prin Cuvântul său singura veritabilă Iubire pe care a ştiut să o aştepte şi să o primească:

„Şi s-a cuprins de farmec, dintr-odată,

Pământu-ntreg, cel fără de-nceput…

De parcă retrăia natura toată

Fiorul cald al primului sărut…

A nins cu flori de zarzăr peste sat

Şi cu dorinţă peste Legea Firii…

De ani de zile-ntregi, am aşteptat

Această Primăvară a Iubirii.”

Alte motive şi teme creştine umplu spaţiul poeziei lui Petru Botezatu: copilăria, rugăciunea, sfârşitul iminent, trădarea, paradisul, jertfa iubirii, lacrima, frumuseţea lumii. Am convingerea că poezia religioasă are menirea de a ne face fiii Luminii, de a ne împărtăşi din frumuseţea divină a lucrurilor şi de a ne oferi ca hrană sufletească adevărata Iubire. O asemenea menire are şi poezia lui Petru Botezatu. Felicitări şi multă inspiraţie harică întru exprimarea Iubirii întrupate în Cuvânt.

Maria-Daniela PĂNĂZAN,

membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara