joi, 5 februarie 2009

PUŞCĂRIA NU E CASĂ DE COPII


Întotdeauna am privit cu un sentiment de teamă şi desconsiderare spre zidurile încoronate cu sârmă ghimpată ale puşcăriilor, fiind ferm convins că dincolo de ele sunt închişi oamenii cei răi, oamenii care jefuiesc, violează sau omoară, fără să admit, negeneralizând, desigur, că unii dintre ei sunt, la rândul lor, victimele unor mecanisme care funcţionează defectuos în societatea noastră.
Aceste convingeri, pe care, cu siguranţă, le împărtăşesc şi alţi semeni de-ai mei, le-am avut până dăunezi, când, animat de dorinţa de a scrie un articol despre şcolarizarea în penitenciare, am obţinut, de la Departamentul Instituţii Penitenciare (DIP) al Republicii Moldova, permisiunea de a intra pe teritoriul Penitenciarului Nr. 5 din Cahul şi de a discuta cu unii deţinuţii din această instituţie.
În urma discuţiilor întreţinute cu minorii din penitenciar, cu Svetlana Ciobanu, şefa Serviciului Activitate Educativă Psihologică şi Asistenţă Socială al instituţiei şi cu Tamara Capiţa, învăţătoare la Şcoala din incinta penitenciarului, profesoară de limba şi literatura română la Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” din Cahul, am aflat detalii interesante nu numai despre proiectul Reformarea sistemului judiciar juvenil, care prevede alfabetizarea tuturor deţinuţilor, dar şi despre condiţiile în care minorii ajung să se certe cu legea şi să calce pragul penitenciarului pentru a petrece aici o parte din viaţa lor, care, mai mare sau mai mică, le va marca profund întreaga viaţă.
Şcoala din incinta Penitenciarului Nr. 5 din Cahul şi-a deschis pentru prima dată uşile la 25 septembrie 2008 şi a fost frecventată până acum de 19 elevi, dat fiind faptul că instituţia penitenciară cahuleană este una de tranzit, adică deţinuţii se află aici în timpul anchetării cazului până în momentul în care instanţa de judecată pronunţă sentinţa sau, în cazul în care condamnaţii fac recurs, până când dosarul este reexaminat de instanţa judecătorească ierarhic superioară. După aceasta, minorii sunt duşi la Lipcani (băieţii) sau la Rusca (fetele).
Potrivit Svetlanei Ciobanu, proiectul Reformarea sistemului judiciar juvenil a fost finanţat timp de 6 luni (septembrie 2008 – februarie 2009) de către Reprezentanţa UNICEF în Moldova, iar acum continuă să fie implementat cu suportul financiar al DIP.
La început, acest proiect prevedea numai alfabetizarea deţinuţilor, însă colaboratorii Serviciului Activitate Educativă Psihologică şi Asistenţă Socială au obţinut, în urma unei solicitări la DIP şi la Ministerul Educaţiei şi Tineretului, permisiunea de a include încă două discipline de o importanţă majoră pentru elevii acestei şcoli: Noi şi legea şi Deprinderi de viaţă.
Svetlana Ciobanu susţine că Republica Moldova este unica ţară din spaţiul ex-sovietic în care s-a introdus procesul de învăţământ în instituţiile de detenţie. De asemenea, şeful Serviciului Activitate Educativă Psihologică şi Asistenţă Socială afirmă că în curând în şcoala din incinta penitenciarului va fi introdus şi examenul de capacitate. Astfel, deţinuţii care au întrerupt studiile cu puţin timp înainte de a absolvi gimnaziul vor avea posibilitatea să susţină examenul în penitenciar şi să obţină atestatul de studii gimnaziale.
Pe 3 februarie, ziua în care DIP-ul mi-a permis accesul pe teritoriul penitenciarului din Cahul, la şcoală erau prezenţi cinci elevi, dintre care patru minori.
Când am intrat, ghidat de doamna Svetlana Ciobanu, în sala de curs a şcolii din incinta penitenciarului, lecţiile se începuseră deja. Nimic nu trăda faptul că nu mă aflam într-o sală de curs a unui liceu obişnuit din oraş. Poate doar mobilierul nou şi supraveghetorul îmbrăcat în uniformă militară.
Elevii s-au arătat miraţi când m-au văzut şi au acceptat să discute cu mine doar cu condiţia ca în ziar să apară numai prenumele lor, nu şi numele.
Învăţătura, mi-au spus ei, este o ocupaţie interesantă şi utilă, îi ajută să treacă mai uşor peste situaţia în care s-au pomenit şi le va prinde bine atunci când va veni multaşteptatul moment al eliberării.
Întrebaţi de ce au abandonat şcoala şi de ce viaţa lor a suferit o deviaţie atât de gravă, toţi elevii au invocat motive similare: situaţia materială precară a familiei, necesitatea angajării în câmpul muncii la o vârstă fragedă pentru a contribui la întreţinerea familiei.
Condiţiile în care au ajuns doi dintre cei cinci elevi pe uşile grele, de fier, ale puşcăriei dovedesc faptul că nu numai ei sunt de vină, ci întregul sistem social care este incapabil să-i protejeze pe cei care se pomenesc, în urma unor vicisitudini, în situaţii ce reclamă sprijin social.

Mihail, în vârstă de 22 de ani, a abandonat şcoala după clasa a II-a, în anul 1995, când i-a murit tatăl, iar mama sa a plecat în Turcia, de unde nu a mai revenit până acum şi nici nu a luat niciodată legătura cu familia sa. Rămas numai cu bunica şi cu cei patru fraţi ai săi, Mihail se angajează, la vârsta de 11 ani, cioban la oile colhozului din Vulcăneşti, unde lucrează timp de 10 ani şi este remunerat cu un salariu de 60 de lei lunar. În urma unei altercaţii cu un verişor al său, Mihail a fost găsit vinovat de vătămare corporală şi este condamnat la privaţiune de libertate pe un termen de 3 ani. Când a venit în penitenciar, Mihail nu ştia să scrie şi să citească. Acum ştie să-şi scrie numele şi speră că în cele două luni care i-au mai rămas până la eliberare va învăţa buchea cu desăvârşire.
Mihail mai are o soră care se află şi ea în închisoare, fiind condamnată pentru că nu a reuşit să restituie suma de cinci mii de lei pe care i-a împrumutat de la un vecin pentru a face reparaţie în casă.

Anton, un minor de 17 ani, a făcut şcoala primară în Rusia. După moartea tatălui său revine în Moldova, în Cahul, unde este înscris în clasa a V-a la Liceul Teoretic „Dimitrie Cantemir”. Abandonează însă şcoala la mai puţin de o lună de la începerea anului şcolar, din cauză că, ne povesteşte Anton, într-o zi nu a putut găsi cabinetul de bilogie. S-a enervat atunci şi i-a spus directorului liceului că niciodată nu va mai călca pragul acestei şcoli. Şi nici al alteia. Nici chiar cei de la Biroul pentru Minori şi Moravuri nu l-au putut determina să se răzgândească. Anton a fost condamnat la privaţiune de libertate pe un termen de 3 ani, obiectul acuzării constituindu-l spargerea unui apartament din Chişinău în scopul sustragerii unei sume importante de bani. Întrebat ce va face după ce va ieşi din puşcărie, Anton a spus că nu va mai fura niciodată, dar că va recurge la alte modalităţi de câştigare a banilor nemunciţi, pe care, însă, nu a vrut să le dezvăluie.

Mulţi dintre deţinuţii care îşi ispăşesc pedeapsa şi sunt eliberaţi din penitenciar revin, după o perioadă nu prea îndelungată, în această instituţie sinonimă mai mult cu pedeapsa decât cu reeducarea. Aceasta se întâmplă, ne explică Svetlana Ciobanu, din cauză că ex-deţinuţii proaspăt eliberaţi sunt, practic, lăsaţi la voia întâmplării. Mulţi dintre ei nu au familie, nu au un loc de trai şi nici nu se pot angaja nicăieri, fiind minori. De multe ori, aceştia comit intenţionat unele infracţiuni pentru a se întoarce în penitenciar, acolo unde, de bine, de rău, îi aşteaptă un adăpost şi o farfurie de terci. E mai bine la puşcărie, spun ei când se întorc, decât să dormi noaptea în parc.
Soluţia pentru această problemă ar consta, potrivit Svetlanei Ciobanu, în crearea unor Centre de Plasament pentru foştii deţinuţi, după modelul celor existente deja în România, în care ex-deţinuţii ar putea fi antrenaţi în diverse activităţi de producere, ar putea învăţa o meserie, lucru i-ar ajuta să se lanseze mai uşor în realitatea nu întotdeauna blândă dinafara instituţiei penitenciare.

Vizita la Penitenciarul Nr. 5 din Cahul mi-a schimbat substanţial concepţia despre această lume izolată de a noastră prin ziduri de beton şi sârmă ghimpată şi m-a ajutat să-l înţeleg mai bine pe un mare gânditor care a spus că „o ţară care nu construieşte biserici şi şcoli, construieşte puşcării”.

Bine v-am găsit!

Aici şi acum -
Petru Botezatu