Lumea încă îşi înalţă pământeştile zidiri,Lacul codrului albastru îşi mai scrie soarta-n unde…
Ne e dor de Eminescu ca de primele iubiri,
Luminoase, jucăuşe, trecătoare, dar profunde…
Ţin şi astăzi păpuşarii aţele în mâna lor,
Prezentând, pe-aceeaşi scenă, drama veşnic neschimbată,
Noi, actori fără de voie, mai avem un singur dor –
Ne e dor de Eminescu, ca de mamă şi de tată…
Într-un veac al depărtării de izvor născutu-ne-am,
Când se-aprind tot mai puţine stele care nu mai pier…
Ne e dor de Eminescu precum frunzelor de ram,
Precum teiului de floare şi pădurilor de cer…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu