Feed-back 7 aprilie

Ascultaţi o emisiune radio Univers FM Cahul despre 7 aprilie 2009.
Asculta mai multe audio Evenimente

MONOSILAB DE VIAŢĂ

Pe alocuri amintind de monosilabul bacovian (Nu am viaţă, şi, totuşi…/ Sunt / Doar un sufet pustiu / Frânt.), poezia Steluţei Mazilu din Badicul Moldovenesc poartă, neîndoios, însemnele vârstei tinerei autoare. Sinceră şi deschisă în destăinuirile sale poetice, în definiţiile lirice pe care le dă sentimentelor şi trăirilor ce o copleşesc, Steluţa reuşeşte să transmită lectorului o parte din intensitatea vibraţiilor sale interioare, din regretele şi împlinirile care i-au marcat trecutul sau din speranţele şi visele care aruncă o rază senină peste viitorul intuit de creatoare।

În cele 10 poezii pe care am avut ocazia să le citesc autoarea abordează teme perene, cântând valori general-umane, precum iubirea ca una dintre cele mai nobile potenţe afective ale omului, care trebuie să se situeze întotdeauna mai presus de orice, aşa cum ne-o defineşte însuşi Cuvântul Divinităţii (

Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie. Nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău. Nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr. Acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată…” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, XIII, 4-8). … a iubi, spune Steluţa Mazilu, Nu-nseamnă niciodată / a-ţi bate joc, / a râde, / adică… a răni…// …a iubi nu-nseamnă o mască, / un zâmbet sarcastic / sau o minciună, ca să conchidă, în cel din urmă, pe un ton sentenţios: …deşi / iubirea greşeşte / răneşte şi / minte / Iubirea simte / Iubirea iartă / Iubirea… iubeşte! sau iertarea, ca facultate divină dăruită omului: Şi tuturor celor pentru care / Nu am ştiut să trăiesc, / Dar m-au iubit…/ Şi tuturor celor pentru care / Prea mult am trăit / Vă cer iertare! E, totuşi, uşor de observat că valoarea acestor versuri nu este determinată de spectrul tematic al lor, ci, după cum e şi firesc, de calitatea exprimării artistice, limbajul tinerei condeiere detaşându-se vizibil de cel comun, ea reuşind să creeze unele expresii poetice notabile, care îi „trădează” talentul înnăscut, dar şi grija şi asiduitatea cu care lucrează pe tărâmul Cuvântului artistic (Nu uita să-mi aduci trandafirii promişi…/ Nu voi putea să te strâng în braţe, nici să te sărut / Nu te voi privi – voi avea ochii închişi sau Am fi putut ajunge la cuvinte / Dacă faptele nu s-ar f născut la început).

Privite comparativ, poeziile Steluţei Mazilu denotă o evoluţie calitativă a autoarei. Astfel, poezia Nu peste mult pare să se fi descătuşat de clişeele poetice adolescentine, pe care le întâlnim însă în poezia Ce dulce dormi, iubite… (Şi te sărut atunci / Pe fruntea-ţi visătoare / Şi-adorm eu lângă tine / Pierzându-mă-n visare).

În primul text, spaţiul idilic al eului liric, care nu e decât o lacrimă în ochiul închis al iubirii sale (...erai ochiul cu privirea de plumb / iar eu o lacrimă în ochiul tău închis), capătă noi dimensiuni, iar expresia devine mai profundă şi, evident, mai greu de explorat, fapt care se datorează şi metaforelor ce abundă în poezie (nu eşti decât o umbră, vei f ochiul şi vei căuta lumina, voi f aşteptarea etc.).

Prezentate antitetic, planul social şi cel natural contribuie la depărtarea, respectiv, apropierea celor doi îndrăgostiţi. Lumea, oamenii în unanima lor grabă existenţială, sunt priviţi de către eul liric ca o maşinărie uriaşă, un perpetuum mobile indiferent (Dar cui… îi pasă? Cui o să-i pese vreodată? … Lumea nu s-a oprit pentru durerea noastră, / Timpul nu mai caută lucruri / ce nu s-au întâmplat), pe când pescăruşul – pasărea mării, simbolul legăturii dintre pământ şi nemărginit – va fi cel ales pentru solia iubirii (Tu vei fi soarele peste o vreme, / Eu, de pe mal, îţi voi admira

strălucirea, / Voi ruga un pescăruş să te cheme / Iar tu vei trimite pe ascuns până la mine iubirea).

În poezia Voi fi mireasa altui început, cititorul asistă la un joc dureros al eului liric cu propriile sale sentimente, pe care îşi doreşte să le modeleze într-un imaginar monument al iubirii, pentru ca fiecare trăire să capete un contur existenţial (E iarnă afară şi-n suflet e iarnă, / Sentimentele-ngheaţă şi asta mă doare, / Deşi eu le-am trimis să-nlemnească afară. / Aş vrea să fac un monument din ele, / Să dau formă celui mai umil sentiment / Să-l şlefuiesc cu lacrimile mele…).

Acestea sunt doar câteva exemple care vorbesc, chiar şi fără comentarii, despre talentul cu care a

fost hărăzită Steluţa Mazilu, talent care, dacă va fi însoţit de muncă nondiscontinuă, de perseverenţă şi tărie de caracter, va face din liceana de azi o poetă cunoscută.