Ascultaţi o emisiune radio Univers FM Cahul despre 7 aprilie 2009.
Asculta mai multe audio Evenimente
joi, 29 aprilie 2010
miercuri, 7 aprilie 2010
MONOSILAB DE VIAŢĂ
Pe alocuri amintind de monosilabul bacovian (Nu am viaţă, şi, totuşi…/ Sunt / Doar un sufet pustiu / Frânt.), poezia Steluţei Mazilu din Badicul Moldovenesc poartă, neîndoios, însemnele vârstei tinerei autoare. Sinceră şi deschisă în destăinuirile sale poetice, în definiţiile lirice pe care le dă sentimentelor şi trăirilor ce o copleşesc, Steluţa reuşeşte să transmită lectorului o parte din intensitatea vibraţiilor sale interioare, din regretele şi împlinirile care i-au marcat trecutul sau din speranţele şi visele care aruncă o rază senină peste viitorul intuit de creatoare।
În cele 10 poezii pe care am avut ocazia să le citesc autoarea abordează teme perene, cântând valori general-umane, precum iubirea ca una dintre cele mai nobile potenţe afective ale omului, care trebuie să se situeze întotdeauna mai presus de orice, aşa cum ne-o defineşte însuşi Cuvântul Divinităţii (
Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie. Nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău. Nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr. Acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată…” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, XIII, 4-8). … a iubi, spune Steluţa Mazilu, Nu-nseamnă niciodată / a-ţi bate joc, / a râde, / adică… a răni…// …a iubi nu-nseamnă o mască, / un zâmbet sarcastic / sau o minciună, ca să conchidă, în cel din urmă, pe un ton sentenţios: …deşi / iubirea greşeşte / răneşte şi / minte / Iubirea simte / Iubirea iartă / Iubirea… iubeşte! sau iertarea, ca facultate divină dăruită omului: Şi tuturor celor pentru care / Nu am ştiut să trăiesc, / Dar m-au iubit…/ Şi tuturor celor pentru care / Prea mult am trăit / Vă cer iertare! E, totuşi, uşor de observat că valoarea acestor versuri nu este determinată de spectrul tematic al lor, ci, după cum e şi firesc, de calitatea exprimării artistice, limbajul tinerei condeiere detaşându-se vizibil de cel comun, ea reuşind să creeze unele expresii poetice notabile, care îi „trădează” talentul înnăscut, dar şi grija şi asiduitatea cu care lucrează pe tărâmul Cuvântului artistic (Nu uita să-mi aduci trandafirii promişi…/ Nu voi putea să te strâng în braţe, nici să te sărut / Nu te voi privi – voi avea ochii închişi sau Am fi putut ajunge la cuvinte / Dacă faptele nu s-ar f născut la început).
Privite comparativ, poeziile Steluţei Mazilu denotă o evoluţie calitativă a autoarei. Astfel, poezia Nu peste mult pare să se fi descătuşat de clişeele poetice adolescentine, pe care le întâlnim însă în poezia Ce dulce dormi, iubite… (Şi te sărut atunci / Pe fruntea-ţi visătoare / Şi-adorm eu lângă tine / Pierzându-mă-n visare).
În primul text, spaţiul idilic al eului liric, care nu e decât o lacrimă în ochiul închis al iubirii sale (...erai ochiul cu privirea de plumb / iar eu o lacrimă în ochiul tău închis), capătă noi dimensiuni, iar expresia devine mai profundă şi, evident, mai greu de explorat, fapt care se datorează şi metaforelor ce abundă în poezie (nu eşti decât o umbră, vei f ochiul şi vei căuta lumina, voi f aşteptarea etc.).
Prezentate antitetic, planul social şi cel natural contribuie la depărtarea, respectiv, apropierea celor doi îndrăgostiţi. Lumea, oamenii în unanima lor grabă existenţială, sunt priviţi de către eul liric ca o maşinărie uriaşă, un perpetuum mobile indiferent (Dar cui… îi pasă? Cui o să-i pese vreodată? … Lumea nu s-a oprit pentru durerea noastră, / Timpul nu mai caută lucruri / ce nu s-au întâmplat), pe când pescăruşul – pasărea mării, simbolul legăturii dintre pământ şi nemărginit – va fi cel ales pentru solia iubirii (Tu vei fi soarele peste o vreme, / Eu, de pe mal, îţi voi admira
strălucirea, / Voi ruga un pescăruş să te cheme / Iar tu vei trimite pe ascuns până la mine iubirea).
În poezia Voi fi mireasa altui început, cititorul asistă la un joc dureros al eului liric cu propriile sale sentimente, pe care îşi doreşte să le modeleze într-un imaginar monument al iubirii, pentru ca fiecare trăire să capete un contur existenţial (E iarnă afară şi-n suflet e iarnă, / Sentimentele-ngheaţă şi asta mă doare, / Deşi eu le-am trimis să-nlemnească afară. / Aş vrea să fac un monument din ele, / Să dau formă celui mai umil sentiment / Să-l şlefuiesc cu lacrimile mele…).
Acestea sunt doar câteva exemple care vorbesc, chiar şi fără comentarii, despre talentul cu care a
fost hărăzită Steluţa Mazilu, talent care, dacă va fi însoţit de muncă nondiscontinuă, de perseverenţă şi tărie de caracter, va face din liceana de azi o poetă cunoscută.
miercuri, 27 ianuarie 2010
Limba noastră cea... română sau moldovenească
interviu cu domnul dr., conf. universitar Victor AXENTI, decan al Facultăţii de Filologie şi Istorie a Universităţii de Stat "Bogdan Petriceicu" din CahulDomnule Victor Axenti, recent, în cadrul unei emisiuni televizate, preşedintele în exerciţiu al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, a declarat că va fi modificat ruşinosul articol 13 din Constituţia Republicii Moldova şi că denumirea limbii oficiale a ţării va fi, aşa cum spune adevărul ştiinţific şi cum e consemnată şi în Declaraţia de Independenţă, limba română. După aceasta, reprezentanţii AMN şi PLDM au afirmat că această modificare este o revenire la firesc, iar liderul PD, Marian Lupu, crede că în Legea supremă a ţării trebuie păstrată sintagma „limba moldovenească", dar, între paranteze, să se indice că aceasta este identică cu limba română. Capul opoziţiei, Vladimir Voronin, adept înveterat al moldovenismului primitiv, este, după cum era şi de aşteptat, împotriva acordării limbii române a statutului de limbă oficială a Republicii Moldova. Cum credeţi, acest mozaic de convingeri va face ca adevărul să triumfe şi limba română să devină limba de stat a ţării?
În primul rând este vorba de un articol "sensibil" din Constituţie, art. 13, care priveşte denumirea limbii oficiale a statului. In contextul afirmaţiei Dvs., lucrurile se complică prin faptul că în societate nu avem un consens în privinţa denumirii limbii, iar un referendum asupra noii Constituţii ar putea eşua din cauza modificării articolului privind numele limbii.
E clar că din punct de vedere ştiinţific, denumirea limbii este română, cu atât mai mult că sintagma limba română s-a încetăţenit în marea majoritate a instituţilor. E ştiut că până mai ieri tentativa de creare şi impunere a conceptului de „limbă moldovenească" urma să joace un rol hotărâtor în implementarea mecanismului specific de dezrădăcinare a acestei populaţii de matricea culturală a naţiunii române.
Din această optică, există aspectul politic al problemei şi credem că, sub acest raport, nu trebuie să ne hazardăm căci există riscul de divizare a societăţii; să încercăm să îmbinăm adevărul ştiinţific cu aspectele politice, ca să stabilizăm societatea; putem reveni la acest subiect ceva mai târziu. Dacă în noua Constituţie, de exemplu, limba oficială a R. Moldova se va numi limba română - cum e corect din toate punctele de vedere - ce garanţii avem că această opţiune va fi susţinută de majoritatea populaţiei? Consider că, dacă-i dorim binele limbii române, nu trebuie să atingem acum această chestiune.
În fine, în această ordine de idei, ne aflăm pe un teren deosebit de glisant, care se descifrează cu greu în spatele imaginii simpliste stereotipate, pe care o înregistrează mentalitatea colectivă a unei anumite părţi a populaţiei noastre.
Să admitem, şi nu mi-ar plăcea să utilizez aici formula „prin reducere la absurd”, că recent constituita Comisie de modificare a Constituţiei va redacta şi articolul sus-menţionat. Credeţi că, în cadrul referendumului, populaţia Republicii Moldova va încuviinţa această schimbare?
Cu părere de rău, alegerea denumirii limbii oficiale în Republica Moldova nu este o opţiune neutră, ci una politică, care îşi găseşte manifestare concretă în comportamentul politic ai populaţiei, cu toate că, în pofida inconsecvenţei factorilor de decizie, evoluţia în dinamica a opiniei cetăţenilor se atestă o majorare a proporţiei populaţiei băştinaşe, care optează pentru denumirea firească a limbii române. E evident că tendinţa de majorare a numărului de cetăţeni care estimează că limba lor maternă este româna se explică prin depăşirea sentimentului de inferioritate lingvistică odată cu creşterea nivelului de competenţă în limba română standard a acestora. E bine că - după cum arată datele statistice - mult vehiculata teză cu privire la existenţa „limbii moldoveneşti" este infirmată de tot mai mulţi cetăţeni.
Dar mai sus am menţionat că problema ţine de imprevizibil şi nimeni nu poate da garanţii că majoritatea populaţiei va susţine schimbarea la care vă refriţi.
Din punctul nostru de vedere, numele limbii oficiale nu poate fi stabilită prin referendum. Ar fi o absurditate să punem la vot un adevăr care, în fond, este apanajul savanţilor lingvişti.
Denumirea limbii nu ţine nici de democraţie, nici de drepturile omului, nici de moftul cuiva. Adevărul este mai presus de orice. Limba literară, limba actelor în RM, inclusiv Constituţia şi toate celelalte legi, este româna. Numind-o moldovenească făptuim un furt intelectual, ne izolăm de restul spaţiului românesc, riscând să devenim anacronici, rupţi de realitate, ridicoli. Personal, consider că, având puţină răbdare, problema denumirii limbii poate fi rezolvată în viitorii câţiva ani, cu condiţia că reuşim să o înlăturăm cât mai mult de politic.
Să continuăm în aceeaşi cheie optimistă. înlocuirea sintagmei de origine stalinistă „limba moldovenească" cu cea corectă - „limba română" - dincolo de faptul că va repune adevărul ştiinţific în capul mesei, va condiţiona oare ridicarea nivelului de cultură lingvistică a concetăţenilor noştri, în condiţiile în care, de multe ori, dacă vorbeşti româneşte, şi nu „moldovineşti”, rişti să nu fii înţeles?
Incontestabil că va contribui la ridicarea nivelului de cultură lingvistică căci avem o tânără generaţie şcolită în noile condiţii care manifestă interes pentru limbă şi dă dovadă de un limbaj îngrijit. În afară de aceasta, în linii generale suntem puşi în faţa faptului: există un model perfect de limbă română răspândită prin mass-media, televiziune etc.
Nu este un secret faptul că foarte mulţi moldoveni, dintre care unii sunt funcţionari publici sau ocupă alte funcţii care prevăd contactul cu publicul larg, nu ştiu să-şi vorbească corect limba maternă, fie că o numesc română, fie că preferă formula sovietică „limbă moldovenească”, iar modificarea denumirii limbii de stat (să sperăm că se va realiza) nu înseamnă neapărat schimbarea în bine a acestei situaţii. Care sunt, în opinia Dumneavoastră, metodele ce urmează a fi aplicate pentru ridicarea nivelului de cultură lingvistică a conaţionalilor noştri?
Fireşte, un rol important în această ordine de idei îl joacă mediul lingvistic, care cu regret este nefavorabil. în afară de aceasta, este vorba de interesul propriu: cultivare sistematică a limbii, lecturi şi, bineînţeles, comunicare într-un limbaj elevat, competenţă discursivă etc.
E nevoie de a demonstra capacitatea de gestionare şi structurare a discursului la nivel de: coerenţă şi coeziune, organizare logică, stil şi registru, eficacitate retorică;
În ceea ce priveşte metodele, e cu cale să vorbim că trebuie aplicate la toate nivelele: şcoală, facultate etc.
E vorba de obiectivele, factorii învăţării ş.a. Profesorii sunt în general obligaţi să respecte instrucţiunile oficiale, să utilizeze manualele şi materialul pedagogic, să elaboreze teste şi să organizeze testări şi să pregătească elevii şi studenţii în vederea obţinerii anumitor performanţe. Ei au de luat decizii, în orice moment, în privinţa activităţilor de clasă pe care le pot prevedea sau pregăti dinainte, dar pe care trebuie să le adapteze cu fleexibilitate în funcţie de reacţiile elevilor sau ale studenţilor. Ei au misiunea de a urmări progresul elevilor sau studenţilor pe care îi învaţă şi de a găsi modalităţi pentru a identifica, a analiza şi a depăşi dificultăţile întâlnite de elevi în procesul de învăţare, precum şi pentru a dezvolta capacităţile lor individuale de a învăţa. Profesorii trebuie să înţeleagă procesele de învăţare a limbii în toată complexitatea lor, să contribuie la colaborarea care trebuie să existe, în materie de învăţare, între cercetătorii din domeniul educaţiei şi profesorii care se ocupă de pregătirea cadrelor didactice.
În cele din urmă, achiziţia limbii şi procesul de învăţare îi priveşte bineînţeles pe elevi. Anume ei trebuie să dezvolte competenţe şi strategii şi să execute sarcinile, activităţile şi operaţiile necesare pentru a participa în mod eficace la actele de comunicare. Puţini sunt totuşi cei care învaţă anticipat (în mod proactiv), ei înşişi planificând, structurând şi executând propriile lor operaţii de învăţare. Majoritatea învaţă în mod reactiv, urmând instrucţiunile şi realizând activităţile care le sunt propuse de profesori şi de manuale. Cu toate acestea, după ce predarea propriu-zisă ia sfârşit, învăţarea de mai departe trebuie să se facă în regim autonom. Autonomia învăţării poate fi încurajată dacă admitem că învăţarea limbii înseamnă implicit şi „a învăţa să înveţi”, astfel încât elevii devin din ce în ce mai conştienţi de maniera lor de a învăţa, de opţiunile care li se propun şi de cele care li se potrivesc cel mai bine.
Chiar şi în cadrul facultăţii, studenţii pot fi încurajaţi, puţin câte puţin, să-şi facă propriile alegeri în limitele obiectivelor, materialului şi metodelor de învăţare, în lumina nevoilor, motivaţiilor, caracteristicilor şi resurselor care le sunt proprii.
În primul rând este vorba de un articol "sensibil" din Constituţie, art. 13, care priveşte denumirea limbii oficiale a statului. In contextul afirmaţiei Dvs., lucrurile se complică prin faptul că în societate nu avem un consens în privinţa denumirii limbii, iar un referendum asupra noii Constituţii ar putea eşua din cauza modificării articolului privind numele limbii.
E clar că din punct de vedere ştiinţific, denumirea limbii este română, cu atât mai mult că sintagma limba română s-a încetăţenit în marea majoritate a instituţilor. E ştiut că până mai ieri tentativa de creare şi impunere a conceptului de „limbă moldovenească" urma să joace un rol hotărâtor în implementarea mecanismului specific de dezrădăcinare a acestei populaţii de matricea culturală a naţiunii române.
Din această optică, există aspectul politic al problemei şi credem că, sub acest raport, nu trebuie să ne hazardăm căci există riscul de divizare a societăţii; să încercăm să îmbinăm adevărul ştiinţific cu aspectele politice, ca să stabilizăm societatea; putem reveni la acest subiect ceva mai târziu. Dacă în noua Constituţie, de exemplu, limba oficială a R. Moldova se va numi limba română - cum e corect din toate punctele de vedere - ce garanţii avem că această opţiune va fi susţinută de majoritatea populaţiei? Consider că, dacă-i dorim binele limbii române, nu trebuie să atingem acum această chestiune.
În fine, în această ordine de idei, ne aflăm pe un teren deosebit de glisant, care se descifrează cu greu în spatele imaginii simpliste stereotipate, pe care o înregistrează mentalitatea colectivă a unei anumite părţi a populaţiei noastre.
Să admitem, şi nu mi-ar plăcea să utilizez aici formula „prin reducere la absurd”, că recent constituita Comisie de modificare a Constituţiei va redacta şi articolul sus-menţionat. Credeţi că, în cadrul referendumului, populaţia Republicii Moldova va încuviinţa această schimbare?
Cu părere de rău, alegerea denumirii limbii oficiale în Republica Moldova nu este o opţiune neutră, ci una politică, care îşi găseşte manifestare concretă în comportamentul politic ai populaţiei, cu toate că, în pofida inconsecvenţei factorilor de decizie, evoluţia în dinamica a opiniei cetăţenilor se atestă o majorare a proporţiei populaţiei băştinaşe, care optează pentru denumirea firească a limbii române. E evident că tendinţa de majorare a numărului de cetăţeni care estimează că limba lor maternă este româna se explică prin depăşirea sentimentului de inferioritate lingvistică odată cu creşterea nivelului de competenţă în limba română standard a acestora. E bine că - după cum arată datele statistice - mult vehiculata teză cu privire la existenţa „limbii moldoveneşti" este infirmată de tot mai mulţi cetăţeni.
Dar mai sus am menţionat că problema ţine de imprevizibil şi nimeni nu poate da garanţii că majoritatea populaţiei va susţine schimbarea la care vă refriţi.
Din punctul nostru de vedere, numele limbii oficiale nu poate fi stabilită prin referendum. Ar fi o absurditate să punem la vot un adevăr care, în fond, este apanajul savanţilor lingvişti.
Denumirea limbii nu ţine nici de democraţie, nici de drepturile omului, nici de moftul cuiva. Adevărul este mai presus de orice. Limba literară, limba actelor în RM, inclusiv Constituţia şi toate celelalte legi, este româna. Numind-o moldovenească făptuim un furt intelectual, ne izolăm de restul spaţiului românesc, riscând să devenim anacronici, rupţi de realitate, ridicoli. Personal, consider că, având puţină răbdare, problema denumirii limbii poate fi rezolvată în viitorii câţiva ani, cu condiţia că reuşim să o înlăturăm cât mai mult de politic.
Să continuăm în aceeaşi cheie optimistă. înlocuirea sintagmei de origine stalinistă „limba moldovenească" cu cea corectă - „limba română" - dincolo de faptul că va repune adevărul ştiinţific în capul mesei, va condiţiona oare ridicarea nivelului de cultură lingvistică a concetăţenilor noştri, în condiţiile în care, de multe ori, dacă vorbeşti româneşte, şi nu „moldovineşti”, rişti să nu fii înţeles?
Incontestabil că va contribui la ridicarea nivelului de cultură lingvistică căci avem o tânără generaţie şcolită în noile condiţii care manifestă interes pentru limbă şi dă dovadă de un limbaj îngrijit. În afară de aceasta, în linii generale suntem puşi în faţa faptului: există un model perfect de limbă română răspândită prin mass-media, televiziune etc.
Nu este un secret faptul că foarte mulţi moldoveni, dintre care unii sunt funcţionari publici sau ocupă alte funcţii care prevăd contactul cu publicul larg, nu ştiu să-şi vorbească corect limba maternă, fie că o numesc română, fie că preferă formula sovietică „limbă moldovenească”, iar modificarea denumirii limbii de stat (să sperăm că se va realiza) nu înseamnă neapărat schimbarea în bine a acestei situaţii. Care sunt, în opinia Dumneavoastră, metodele ce urmează a fi aplicate pentru ridicarea nivelului de cultură lingvistică a conaţionalilor noştri?
Fireşte, un rol important în această ordine de idei îl joacă mediul lingvistic, care cu regret este nefavorabil. în afară de aceasta, este vorba de interesul propriu: cultivare sistematică a limbii, lecturi şi, bineînţeles, comunicare într-un limbaj elevat, competenţă discursivă etc.
E nevoie de a demonstra capacitatea de gestionare şi structurare a discursului la nivel de: coerenţă şi coeziune, organizare logică, stil şi registru, eficacitate retorică;
În ceea ce priveşte metodele, e cu cale să vorbim că trebuie aplicate la toate nivelele: şcoală, facultate etc.
E vorba de obiectivele, factorii învăţării ş.a. Profesorii sunt în general obligaţi să respecte instrucţiunile oficiale, să utilizeze manualele şi materialul pedagogic, să elaboreze teste şi să organizeze testări şi să pregătească elevii şi studenţii în vederea obţinerii anumitor performanţe. Ei au de luat decizii, în orice moment, în privinţa activităţilor de clasă pe care le pot prevedea sau pregăti dinainte, dar pe care trebuie să le adapteze cu fleexibilitate în funcţie de reacţiile elevilor sau ale studenţilor. Ei au misiunea de a urmări progresul elevilor sau studenţilor pe care îi învaţă şi de a găsi modalităţi pentru a identifica, a analiza şi a depăşi dificultăţile întâlnite de elevi în procesul de învăţare, precum şi pentru a dezvolta capacităţile lor individuale de a învăţa. Profesorii trebuie să înţeleagă procesele de învăţare a limbii în toată complexitatea lor, să contribuie la colaborarea care trebuie să existe, în materie de învăţare, între cercetătorii din domeniul educaţiei şi profesorii care se ocupă de pregătirea cadrelor didactice.
În cele din urmă, achiziţia limbii şi procesul de învăţare îi priveşte bineînţeles pe elevi. Anume ei trebuie să dezvolte competenţe şi strategii şi să execute sarcinile, activităţile şi operaţiile necesare pentru a participa în mod eficace la actele de comunicare. Puţini sunt totuşi cei care învaţă anticipat (în mod proactiv), ei înşişi planificând, structurând şi executând propriile lor operaţii de învăţare. Majoritatea învaţă în mod reactiv, urmând instrucţiunile şi realizând activităţile care le sunt propuse de profesori şi de manuale. Cu toate acestea, după ce predarea propriu-zisă ia sfârşit, învăţarea de mai departe trebuie să se facă în regim autonom. Autonomia învăţării poate fi încurajată dacă admitem că învăţarea limbii înseamnă implicit şi „a învăţa să înveţi”, astfel încât elevii devin din ce în ce mai conştienţi de maniera lor de a învăţa, de opţiunile care li se propun şi de cele care li se potrivesc cel mai bine.
Chiar şi în cadrul facultăţii, studenţii pot fi încurajaţi, puţin câte puţin, să-şi facă propriile alegeri în limitele obiectivelor, materialului şi metodelor de învăţare, în lumina nevoilor, motivaţiilor, caracteristicilor şi resurselor care le sunt proprii.
A consemnat
Petru BOTEZATU
Petru BOTEZATU
*Imaginea: colaj realizat de intervievator
miercuri, 13 ianuarie 2010
Într-o zi…
Într-o zi toţi vom fi numai flori…
Descompuşi în amintiri colorate,
în bocete strigate de babe fără glas,
în cămăşi legate de braţele fetelor mari, ori,
după caz, de braţele unor feciori.
Într-o zi toţi vom fi numai flori…
Vom avea stelele noastre pe un sfeşnic murdar,
arzând până la ultima picătură de ceară.
Va spune lumea că nici noi nu am trăit în zadar,
văzând că ne vin oaspeţi din zori şi până-n seară.
Iar când pe sfeşnic stelele vor fi toate răscoapte,
pe un drum de tămâie ne vom duce în noapte…
Soare sinucis
Ce întuneric s-a lăsat peste vederi,
De parcă Soarele, disperat, s-a sinucis…
Oamenii trăiesc cu amintirea luminii de ieri
Şi cu mângâierea luminii din vis…
Orbecăind, se caută unul pe altul.
Găsesc, după murmur, izvoarele.
Privesc, ca pe o râpă adâncă, înaltul
Şi aşteaptă să iasă Soarele…
Dar, grea, pânză beznei mai deasă se face,
De parcă un păianjen cât lumea o ţese.
Oamenii strigă Soarele, nu-l lasă în pace…
Soarele pare că s-a sinucis şi nu iese…
Lumea a obosit, gândul i-i abătut…
De-o mie de ani, de când Soarele s-a sinucis,
Amintirea luminii de ieri s-a trecut,
A mai rămas mângâierea luminii din vis…
12 octombrie 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)