Beresith

Ascultă-mă, copile fără mamă şi tată,

bătrân orfan al vremilor aceste,

îţi voi spune o poveste adevărată,

o izvorâtă din retine poveste.

Ai auzit-o, poate, când erai uite-atâta de mic,

doar că eu ţi-o voi spune altfel, un pic…

Demult,

într-un capăt de timp infinit,

Dumnezeu, c-o grimasă de zeu obosit,

s-a uitat, indispus,

aruncându-şi de sus

privirile ca pe nişte săgeţi…

Jos, nu erau construite cetăţi,

şi nici oameni nu erau, să le apere

de oştiri ce se-adună în tabere,

nu erau nici copii, nici femei,

şi nici floare dulce de tei…

De fapt, jos nu era nici pământul

cum îl ştim noi acum,

era numai apă şi fum

şi Dumnezeu Sfântul...

Şi-atunci Patriarhul cel Mare şi-a zis,

cuprins de plictis,

dar cu faţa oarecum mai senină:

- Să fie lumină!

Şi dacă tot e lumină, încalte

să fie şi celelalte!

Astfel au apărut pământul şi apele,

şi omul

iubindu-şi,

urându-şi

aproapele,

şi Eva cu dinţii înfipţi într-un măr,

aruncată-n păcatul durerii şi-al naşterii

şi în cel al cunoaşterii

de adevăr.

Se crede că de-atunci lui Dumnezeu,

Îi este mai vesel, deşi i-i mai greu…

01.02.2011