Nimeni nu se iubeşte decât pe sine.
De fapt,
nu e decât un fel de a spune
despre iubire,
o justificare simplă
şi nefericită,
pentru că dragostea nu se strigă,
nu se anunţă
ca pe concertul lui X –
artist deocheat,
venit pentru prima dată
în provincie.
Dragostea, fraţilor, se tace
sau, în cel mai rău caz,
se vorbeşte în şoaptă,
abia desluşit
şi niciodată
la persoană întâi,
a sinelui.
Dumnezeu
a ieşit din Cuvânt,
şi, dezamăgit,
s-a întors în El,
în Catapeteasma luminii,
dintr-o biserică îndepărtată,
pe care nu a văzut-o ochi omenesc.
Nouă nu ne mai aparţine Cuvântul,
deşi avem cuvinte,
care ne ajută să spunem lucrurilor pe nume:
pietrei piatră,
pământului pământ
şi cerului cer…
Acestea însă
nu mai spintecă mările,
făcând cărări omului
şi nici pântecul de granit
al munţilor,
dându-i păcătosului să bea
apă curată ca lacrima…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu