Tinerii komsomolişti

Zilele trecute am găsit prin casa părinţilor biletul de partid al tatălui meu. Biletul este aproape identic cu cel din imaginea de alături, doar că textul este tradus şi în nemuritoarea (încă!) „limbă moldovenească”. A fost eliberat (de către Comitetul Raional Cahul al Partidului Comunist al Moldovei) în 1974 şi ar fi fost schimbat în 1995, dacă Dumnezeu ar fi mai avut puterea de a răbda ceea ce s-a numit Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. Abia în 1995 ar fi fost completate toate rubricile pentru evidenţa achitării cotizaţiei de membru de partid de pe cele 28 de pagini (inclusiv coperţile) ale purpuriului bilet.

Răsfoindu-l, am observat că ultima rubrică completată era „februarie 1990”. De ce? Pentru că posesorul acestui bilet a răsuflat uşurat atunci când a înţeles că nu mai are nevoie de el, poate chiar a devenit un om fericit când şi-a dat seama că nu va mai avea cine să-l mustre pentru că merge la biserică, pentru că şi-a mai botezat un copil, pentru că are icoană în casă, iar la icoană – veşnicul fir de busuioc.

Aşa cum lucrurile vechi constituie de cele mai multe ori o punte între trecut şi prezent, acest bilet de partid m-a trimis cu gândul nu atât la comuniştii cu bilet „PCUS”, cât la cei cu bilet „PCRM” şi, în special, la tinerii membri ai Partidului Comuniştilor din Moldova.

Dacă mulţi dintre comuniştii de până la 1989 deveneau membri de partid din diferite motive, de bunăvoie sau constrânşi de circumstanţe, dacă seniorii din PCRM-ul de astăzi au ajuns acolo unde sunt, mânaţi de sentimente nostalgice după trecutul nu prea îndepărtat în care li s-a consumat tinereţea, nu înţeleg ce caută tinerii în această formaţiune politică. Oare nu există şi alte posibilităţi de afirmare (inclusiv în plan politic) decât să te implici în activitatea unui partid care nu poate avea altă destinaţie decât groapa de gunoi a istoriei şi care îşi trăieşte ultimele clipe, zbătându-se puternic în agonia care l-a cuprins?

Atunci când spun că sunt liberal, că sunt necomunist şi chiar anticomunist, sunt mândru şi mă simt demn de a mă şti urmaşul celor care şi-au jertfit viaţa în lupta cu această molimă a istoriei.

Cu cine se mândresc tinerii comunişti de astăzi? Cu cei care le-au deportat buneii în îndepărtatele şi îngheţatele ţinuturi ale Siberiei; cu cei care au organizat foametea în Moldova; cu cei care ne-au distrus bisericile, au încercat să ne strâmbe limba şi să ne facă să uităm cine suntem, de unde venim şi care ar trebui să fie destinul nostru ca neam? Cu antihriştii Lenin, Stalin şi alţii din rândul acestora? Sau poate cu Vladimir Voronin – marele apărător al ortodoxismului, cel care, în reuşita sa intenţie de a apropia popoarele ortodoxe (pentru care fapt a şi fost decorat de Patriarhul Întregii Rusii), a alungat preoţii ortodocşi români din Republica Moldova?

Liderii mişcării de tineret a PCRM nu mai sunt copii. Cu toate acestea, ei se mai află încă în zona de influenţă a unei astfel de literaturi, fără să sesizeze că scapă trenul istoriei, că rămân în urma mersului firesc al lucrurilor şi că devin parte a maşinii care produce o perioadă de tristă amintire pentru generaţiile care vin.

E de la sine înţeles că fiecare cetăţean e liber să se asocieze după cum i-e voia, acesta fiind un drept garantat de Constituţia Republicii Moldova. Nu mi-e clar însă cum, în condiţiile de astăzi, când o întreagă lume situează comunismul alături de fascism, considerându-l un regim criminal care trebuie supus unui proces similar celui de la Nürnberg, unii tineri moldoveni mai împărtăşesc încă această ideologie, contribuind la menţinerea unui regim dictatorial într-o ţară din inima Europei.

Oare chiar să nu ne fi învăţat nimic istoria?!