„Minunea împlinirii unui gând...”

Renumitul profesor Ştefan Ciobanu (care în sinteza „Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă” se referea, în 1923, la personalitatea spirituală a senectului A. Botezat) sublinia: „frământările sufletului românesc au fost un sprijin în încercările grele prin care a trecut această frântură răsăriteană a poporului nostru”. Ne-am fi aşteptat ca tânărul poet Petru Botezatu (n. 26 decembrie 1984) să se apropie de retorica liricii postmoderniste, să se împace cu fluctuaţiile ei ideatice şi imagistice pentru mulţi atât de profilabile şi uimitoare. A doua sa carte ( a debutat în 2005 cu placheta Bolnav de cuvinte, repede epuizată printre studenţii de la Universitatea de Stat „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Cahul şi din Universitatea gălăţeană), depăşeşte condiţia scriitorului tânăr tentat de lupta cu desăvârşirea metaforică, proprie multora dintre colegii săi de generaţie şi nu numai. Ca şi Ioan Alexandru (poetul harului înveşnicit în logosul vaticinar), d-nul Petru Botezatu îşi întâmpină lectorul cu ofranda celor trei virtuţi esenţiale: iubirea, credinţa şi nădejdea.

Versurile iubirii (dincolo de vertijurile vârstei care contopesc punctele cardinale ale sentimentelor: Să laşi, iubito, îngerii să-ţi cânte / Ode şi imnuri...) se deschid spre simbolismul hieratic. Într-o valoroasă antologie a poeziei basarabene („Constelaţia lirei”, 1987) impresionante erau inflexiunile lirice în care precumpănea măreţia mamei. Expresia poetică nu poartă numai accentele vechii poezii; preamărirea blajină a mamei ca şi devoţiunea pentru pământul natal, neprovincial, a cărui principală însuşire – dăinuirea – se răsfrânge după celelalte valori spirituale: În ungherul casei / Dinspre Răsărit / prinsă-n două cuie / o icoană plânge. (Icoană mamei); Lasă să înflorească, mamă, / Fereastra casei părinteşti ... La noi, casa părintească înseamnă: cerul (ce se sprijină pe ramurile pomilor), satul (două văi / ţin satul în braţe / ca pe un prunc / apărtat de zodii şi stele), bisericuţa dintre arbori (ce-şi înalţă crucea sfântă către cer), cuvântul tatălui (care-i cere fiului plecat la învăţătură: Să-ţi cinsteşti ca pe-al tău nume / Limba, Ţara şi Credinţa).

Poetul tânăr nu scrie stanţe ocazionale despre credinţa sa. Limpezimea sufletului îi reaminteşte de smerenia precumpănitoare. Pentru români, rugăciunea presupune reflectarea în tonuri scripturistice. În ritmurile imnice a înălţărilor şi a amărăciunilor vieţii: Îndreaptă, Doamne, semnul sfânt al mâinii / Peste pământul ce-l iubesc românii.

În lumea poeziei d-nului Petru Botezatu, lacrimile nu se mineralizează (ca în lirica lui Panait Cerna), ci se grăbesc spre oglinda unei fântâni pecetluite de palori şi singurătăţi. Plângem cu lacrimi de lut pentru toate erorile trecute şi pentru cele prezente, pentru trădări şi şovăiri, pentru nerecunoştinţă, pentru îmbrăţişarea mincinoasă. Ne rămâne – încă odată – speranţa. Creatorul de versuri se află în corespondenţă cu zarea albastră şi cu făgăduinţa Nemuririi. A auzit de soarele dintre gratii, dar şi de jertfa tinerilor moldoveni ce şi-au lăsat trupurile pe luturile malurilor Nistrului. Desigur, el ştie că uneori trecutul e copleşitor. Are în suflet porunca părintelui dintr-o baladă ardeleană: să ne trăim poverile şi tot chinul răbdat al vieţii. În numele acestui ideal creştin, d-nul Petru Botezatu va trebui să-şi continuie calea, adăugând la zestrea de astăzi o necesară maturitate stilistică, rigoare desăvârşită în construcţia stihurilor, cultură generală bogată, cunoaştere a limbajului liric modern. Vechile lecturi din Titu Maiorescu trebuie să susţină noile sale lecturi din Liviu Rusu, George Călinescu şi Vladimir Streinu. Pasiunile adânci presupun existenţa unor propensiuni către bibliotecile de poezie. Credem că d-nul Petru Botezatu ne va restitui astfel imagini pe care talentul său le va caligrafia cu entuziasmul juvenil al înţelepciunii.

Virgil NISTRU ŢIGĂNUŞ,

prof. univ. dr.

membru al Uniunii Scriitorilor din România