Ce întuneric s-a lăsat peste vederi,
De parcă Soarele, disperat, s-a sinucis…
Oamenii trăiesc cu amintirea luminii de ieri
Şi cu mângâierea luminii din vis…
Orbecăind, se caută unul pe altul.
Găsesc, după murmur, izvoarele.
Privesc, ca pe o râpă adâncă, înaltul
Şi aşteaptă să iasă Soarele…
Dar, grea, pânză beznei mai deasă se face,
De parcă un păianjen cât lumea o ţese.
Oamenii strigă Soarele, nu-l lasă în pace…
Soarele pare că s-a sinucis şi nu iese…
Lumea a obosit, gândul i-i abătut…
De-o mie de ani, de când Soarele s-a sinucis,
Amintirea luminii de ieri s-a trecut,
A mai rămas mângâierea luminii din vis…
12 octombrie 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu