Botezul Iubirii în Cuvânt sau Poezia lui Petru Botezatu

Am avut bucuria de a-l cunoaşte pe tânărul poet basarabean, Petru Botezatu, la cea de-a zecea ediţie a Concursului Internaţional de Creaţie Literară „Veronica Micle”, Concurs organizat de către Despărţământul „Mihail Kogălniceanu” ASTRA Iaşi în colaborare cu Despărţământul „Timotei Cipariu” din Blaj. I-am citit poeziile care m-au impresionat foarte mult, i-am vorbit doamnei Silvia Pop despre acest talent deosebit venit de la Cahul şi am constatat mai apoi că Petru Botezatu a fost premiat la Concursul nostru. M-am bucurat foarte mult pentru această fericită „întâlnire literară” şi nu mică mi-a fost mirarea când l-am cunoscut, la Iaşi, cu ocazia decernării premiilor. Şi pentru că mi-a plăcut poezia lui Petru Botezatu, i-am dăruit doamnei Areta Moşu câteva cărţi de-ale mele despre Poezia religioasă românească, exprimându-mi dorinţa ca ele să fie dăruite, la Premiu, şi lui Petru Botezatu.

Poezie religioasă de mare sensibilitate artistică, fremătând de dorul întâlnirii cu Cel care este Iubire, poezia lui Petru Botezatu îşi găseşte expresie adâncă în sufletul lectorului avizat. Motivele şi temele religioase, în deplină alternanţă cu cele literare, sunt strânse într-un buchet de poeme pe care autorul le-a scris de curând şi mi le-a trimis la Blaj, făcându-mi o mare şi frumoasă surpriză.

Crăciunul este imaginea rustică a bucuriei Naşterii Domnului care, o dată cu frumuseţea colindelor tradiţionale, aduce şi Vestea Minunii din Betleem. Subliniind atât de sensibil bucuria de nespus a Sărbătorii, poetul devine „vocea” care colindă Imnul Naşterii în sufletele noastre, aducându-ne Vestea cea minunată:

„O voce se desprinde dintr-o ceată

Şi răsună, dulce, peste zarea ninsă:

Veste minunată-n

Bethleem se-arată!

S-a născut Mesia! Moartea e învinsă!

Strane în biserici, îngerii în Cer

Cântă osanale, steaua sus se-aprinde.

Iar prin sat copiii merg cu Lerui-ler

Şi cu moştenite din strămoşi colinde.”

Iubirea creştină, în înţelesul ei pur şi nealterat, este evocată în poezia Cântând Iubirea... Aş putea spune că textul poate fi considerat o adevărată artă poetică de inspiraţie creştină. Pentru că rostul poetului creştin este acela de a fi Iubire, de a se naşte Duh din cântecu-i neîntinat, de a fi cerul senin al frumuseţii divine sau clopotul care „bate printre oameni venirea Celui întru slavă Sfânt.” Regăsesc în această poezie propria-mi convingere că poetul trebuie să fie şi un mărturisitor al lui Hristos, al Naşterii şi Învierii Mântuitorului, mărturisitor al Iubirii, al Bucuriei şi al Luminii.

Şi cu toate că este evidentă Desacralizarea lumii în care fiinţăm, cu toate că

„Nu ne mai lăsăm sandalele,

Ca Moise,

Pe marginea unei verzi bucăţi

De minune divină

Şi lacrimile Cerului nostru

Nu se mai preschimbă în mană

Pentru că noi mâncăm frumuseţea lumii cu lingura…”, poetul este şi el chemat să îndumnezeiască lumea, este menit să exprime prin Cuvântul său singura veritabilă Iubire pe care a ştiut să o aştepte şi să o primească:

„Şi s-a cuprins de farmec, dintr-odată,

Pământu-ntreg, cel fără de-nceput…

De parcă retrăia natura toată

Fiorul cald al primului sărut…

A nins cu flori de zarzăr peste sat

Şi cu dorinţă peste Legea Firii…

De ani de zile-ntregi, am aşteptat

Această Primăvară a Iubirii.”

Alte motive şi teme creştine umplu spaţiul poeziei lui Petru Botezatu: copilăria, rugăciunea, sfârşitul iminent, trădarea, paradisul, jertfa iubirii, lacrima, frumuseţea lumii. Am convingerea că poezia religioasă are menirea de a ne face fiii Luminii, de a ne împărtăşi din frumuseţea divină a lucrurilor şi de a ne oferi ca hrană sufletească adevărata Iubire. O asemenea menire are şi poezia lui Petru Botezatu. Felicitări şi multă inspiraţie harică întru exprimarea Iubirii întrupate în Cuvânt.

Maria-Daniela PĂNĂZAN,

membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara

„Minunea împlinirii unui gând...”

Renumitul profesor Ştefan Ciobanu (care în sinteza „Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă” se referea, în 1923, la personalitatea spirituală a senectului A. Botezat) sublinia: „frământările sufletului românesc au fost un sprijin în încercările grele prin care a trecut această frântură răsăriteană a poporului nostru”. Ne-am fi aşteptat ca tânărul poet Petru Botezatu (n. 26 decembrie 1984) să se apropie de retorica liricii postmoderniste, să se împace cu fluctuaţiile ei ideatice şi imagistice pentru mulţi atât de profilabile şi uimitoare. A doua sa carte ( a debutat în 2005 cu placheta Bolnav de cuvinte, repede epuizată printre studenţii de la Universitatea de Stat „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Cahul şi din Universitatea gălăţeană), depăşeşte condiţia scriitorului tânăr tentat de lupta cu desăvârşirea metaforică, proprie multora dintre colegii săi de generaţie şi nu numai. Ca şi Ioan Alexandru (poetul harului înveşnicit în logosul vaticinar), d-nul Petru Botezatu îşi întâmpină lectorul cu ofranda celor trei virtuţi esenţiale: iubirea, credinţa şi nădejdea.

Versurile iubirii (dincolo de vertijurile vârstei care contopesc punctele cardinale ale sentimentelor: Să laşi, iubito, îngerii să-ţi cânte / Ode şi imnuri...) se deschid spre simbolismul hieratic. Într-o valoroasă antologie a poeziei basarabene („Constelaţia lirei”, 1987) impresionante erau inflexiunile lirice în care precumpănea măreţia mamei. Expresia poetică nu poartă numai accentele vechii poezii; preamărirea blajină a mamei ca şi devoţiunea pentru pământul natal, neprovincial, a cărui principală însuşire – dăinuirea – se răsfrânge după celelalte valori spirituale: În ungherul casei / Dinspre Răsărit / prinsă-n două cuie / o icoană plânge. (Icoană mamei); Lasă să înflorească, mamă, / Fereastra casei părinteşti ... La noi, casa părintească înseamnă: cerul (ce se sprijină pe ramurile pomilor), satul (două văi / ţin satul în braţe / ca pe un prunc / apărtat de zodii şi stele), bisericuţa dintre arbori (ce-şi înalţă crucea sfântă către cer), cuvântul tatălui (care-i cere fiului plecat la învăţătură: Să-ţi cinsteşti ca pe-al tău nume / Limba, Ţara şi Credinţa).

Poetul tânăr nu scrie stanţe ocazionale despre credinţa sa. Limpezimea sufletului îi reaminteşte de smerenia precumpănitoare. Pentru români, rugăciunea presupune reflectarea în tonuri scripturistice. În ritmurile imnice a înălţărilor şi a amărăciunilor vieţii: Îndreaptă, Doamne, semnul sfânt al mâinii / Peste pământul ce-l iubesc românii.

În lumea poeziei d-nului Petru Botezatu, lacrimile nu se mineralizează (ca în lirica lui Panait Cerna), ci se grăbesc spre oglinda unei fântâni pecetluite de palori şi singurătăţi. Plângem cu lacrimi de lut pentru toate erorile trecute şi pentru cele prezente, pentru trădări şi şovăiri, pentru nerecunoştinţă, pentru îmbrăţişarea mincinoasă. Ne rămâne – încă odată – speranţa. Creatorul de versuri se află în corespondenţă cu zarea albastră şi cu făgăduinţa Nemuririi. A auzit de soarele dintre gratii, dar şi de jertfa tinerilor moldoveni ce şi-au lăsat trupurile pe luturile malurilor Nistrului. Desigur, el ştie că uneori trecutul e copleşitor. Are în suflet porunca părintelui dintr-o baladă ardeleană: să ne trăim poverile şi tot chinul răbdat al vieţii. În numele acestui ideal creştin, d-nul Petru Botezatu va trebui să-şi continuie calea, adăugând la zestrea de astăzi o necesară maturitate stilistică, rigoare desăvârşită în construcţia stihurilor, cultură generală bogată, cunoaştere a limbajului liric modern. Vechile lecturi din Titu Maiorescu trebuie să susţină noile sale lecturi din Liviu Rusu, George Călinescu şi Vladimir Streinu. Pasiunile adânci presupun existenţa unor propensiuni către bibliotecile de poezie. Credem că d-nul Petru Botezatu ne va restitui astfel imagini pe care talentul său le va caligrafia cu entuziasmul juvenil al înţelepciunii.

Virgil NISTRU ŢIGĂNUŞ,

prof. univ. dr.

membru al Uniunii Scriitorilor din România

Pe marginea Cuvântului

Prefaţă de Galina Furdui la volumul de versuri A fi... de Petru Botezatu

„Visez la timpul în care / Poezia va părăsi cărţile / Şi se va ascunde în inimi”, ne mărturiseşte Petru Botezatu în noul său volum de versuri. Real e, în aspiraţiile sale, visul, or, acest început de mileniu mizează pe concentrarea esenţelor în cadrul lor eficient energetic întru alcătuire de chintesenţe cu alt registru vibratoriu şi, ce este cuvântul decât starea de transfigurare verbală a sinelui nostru invocativ.

E Petru Botezatu, pe parcursul filelor ce urmează, în proces de continuă investigaţie, de confruntare a gândurilor şi a lucrurilor cu starea de om ca entitate creativă. Îndemnul „Să ridicăm biserici din cuvinte” rămâne unul conclusiv pentru întreaga naraţiune propusă, mesajele fiind modelate din imagini adecvate, confesive. Claritatea, fluenţa în expresie, melodia interioară a verbului creează accente vădit artistice şi subliniază o anume ipostază de laitmotiv. Gândul-cheie, dacă e să-l evidenţiem, e cel care susţine starea de fiinţă a Cuvântului. „Iubirea întrupată în Cuvânt” rosteşte cu fermitate pentru celelalte stări ale spiritului căutător: „M-am ascuns pe marginea unui vis, / M-am ascuns pe marginea unei clipe, / Pe marginea cuvântului m-am ascuns. / …Cuvintele mă caută”.

Poetul e la vârsta căutărilor de lume (cea a Iubirii) şi de sine (cel al Gândului). „Sărut cu fruntea Gândului pământul”, ne mărturiseşte, căci doar „Cântând Iubirea, Cerului te-asemeni” .

Bonomia nostalgic-constructivă ca şi, neafişată, îndârjirea de „a fi” – verb raportat la noţiunea de viaţă, de densitate a clipei prin dezideratul cel dumnezeiesc al omului, se aştern în file argumentând trecerea calitativă a expresiei artistice dinspre primul volum de versuri spre cel de al doilea şi subliniind că tânărul poet păşeşte cu siguranţa expresiei ce dă rod pornind din rădăcina inimii. Ramurile avide de tâlcuri majore prind, cu insistenţă, vigoare.

Citim şi simţim că „albinele se aşază pe sufletele noastre”.

Galina Furdui,

9 martie, 2008