Sfârşitul bucuriei de-a fi…

Ştiu,
ştiu bine că-ntr-o zi,
când Pământul nu va fi
decât o bucată de pânză
cu care Dumnezeu îşi va şterge
mâinile şi faţa
proaspăt spălate
de păcatele noastre,
se va sfârşi bucuria de-a fi…

Ştiu
că pecetea chipului Său
nu va rămâne tipărită
ca faţa Mântuitorului
semiOm
pe prosopul nevinovat
al Veronicăi, iar pământul
nu va deveni o icoană,
la rămăşiţele căreia
să se-nchine,
peste veacuri,
puţinii enoriaşi
care au supravieţuit
sfârşitului
bucuriei de-a fi…

POEZIA PENTRU COPII A LUI GRIGORE VIERU

Fiind întotdeauna un copil în adâncul fiinţei sale[1, p. 274], Grigore Vieru este, fără îndoială, cel mai mare poet pentru copii din literatura română şi unul dintre cei mai mari din literatura lumii. Mărturii întru susţinerea acestei afirmaţii constituie tirajele de ordinul zecilor de mii ale cărţilor de versuri pentru copii, dintre care Albinuţa – abecedar pentru preşcolari – a ajuns la cifra de o sută de mii de exemplare, dar şi conferirea, în 1988, a celei mai înalte distincţii din domeniul literaturii pentru copii – Premiul Andersen.

La fel ca şi întreaga creaţie poetică viereană, poezia sa pentru cei mici îşi are ca punct de geneză acea sfâşietoare singurătate pe care a fost nevoit s-o îndure poetul în copilărie. De fapt, deşi se spune că cea mai frumoasă vârstă este copilăria (chiar şi în pofida tuturor intemperiilor care ar putea caracteriza-o), această perioadă din viaţa lui Grigore Vieru, ca şi a milioanelor de semeni de-ai săi, nu a fost una tocmai fericită: a avut imprimată pe ea – ca urma unui fier înroşit pe pielea fragedă a unui copil – foametea şi războiul, fenomene care, vom vedea, ies din timpul real şi-l însoţesc pe cel care le-a gustat amărăciunea întreaga sa viaţă. În acest sens, Grigore Vieru spunea: Copilăria mea a fost pârjolită, săraca de ea, de focul războiul şi a fost umilită de urmările sale. Jocul meu principal era culesul spicelor pe mirişte în urma recoltării, unde găseam mai mult gloanţe ruginite, pentru că nici şobolanii nu stăteau degeaba. O muncă, în fond, zădarnică şi un joc destul de trist. Mă legănam pe picioare bolnăvicios, topit de slabă nutriţie. Miriştea sub tălpile mele goale era un fel de acupunctură moldovenească, nu mai puţin veche ca cea chineză, dar întrecând-o ca efect curativ [1, p.275].

Probabil că incomensurabila durere a mereu copilului Vieru, dar şi grija ca aceasta să nu mai fie trăită, sub nicio formă, de către copiii care, având avantajul de a se naşte mai târziu, nu au cunoscut drama foametei şi a războiului, îl determină pe artist să se apropie de copii prin intermediul poeziei, să le arate frumuseţea lumii, a plaiului natal, dulceaţa păcii care trebuie gustată cu plenitudinea sentimentului că e cel mai mare dar pe care oamenii pot să şi-l fac lor înşişi. Fără pace, ţine Grigore Vieru să-i atenţioneze pe micii cititori care vor fi conducătorii lumii de mâine, nu este posibil niciunul din elementele indispensabile unei vieţi fericite pe care o descrie în Mulţumim pentru pace: nici pâinea albă, care, evident, e în poezia lui Grigore Vieru mai mult decât un simplu aliment, nici voioşia zburdalnică a copilăriei, nici cântecul duios al fluierului făcut de tata (şi poate că nici tata, aşa cum a fost în cazul poetului) şi nici chiar pomii plini de floare sau cerul luminos. De aceea, în acest Pentru pace, pentru pace / Mulţumim frumos se poate citi îndemnul: Să preţuiţi pacea şi să mulţumiţi întotdeauna pentru ea:

Mama pâine albă coace,
Noi zburdăm voios,
Pentru pace, pentru pace
Mulţumim frumos.

Tata fluiere ne face,
Noi cântăm duios.
Pentru pace, pentru pace
Mulţumim frumos.

Înfloresc în jur copacii,
Ceru-i luminos.
Pentru pace, pentru pace
Mulţumim frumos.

(Mulţumim pentru pace)

Or, setea de pace este, la poporul nostru şi, probabil, la alte neamuri ale lumii, mult mai veche decât cea mai mare conflagraţie a umanităţii. În folclorul pentru copii, atestăm această sete de pace în formula de leagăn Dormi în pace pe care Grigore Vieru o consideră Un imn, un măreţ şi fundamental imn închinat păcii. Cel, poate, mai vechi cântec de pace de pe aceste locuri unde ne-am întemeiat [2, p. 89]. Copilul care a avut cântec de leagăn şi de trezire ţăcănitul maşinii de cusut (…Iar noaptea mama / lucra croitoreasă. /Cosea cămăşi de pânză / din cânepă scorţoasă. / Şi cântecul maşinii / sunând fără oprire / fu cântul meu de leagăn / şi cântec de trezire. – Cântec cu acul) a oferit, peste ani, cele mai frumoase cântece de leagăn copiilor acestui meleag.

Această apropiere (despre care am menţionat anterior) a poetului de micii săi cititori este una reuşită deoarece aici, în spaţiul imaculat al poeziei pentru copii, poetul se regăseşte pe sine, ea constituie pentru acesta ploaia curată care îl spală de colbul zilei, îl înseninează şi îl întăreşte pentru plug, spre deosebire de poezia pentru maturi, care reprezintă în cazul lui Vieru aratul pe arşiţă într-un pământ uscat [2, p. 266]. Mai reuşeşte această apropiere şi pentru că, aşa cum spune Mihai Cimpoi, poetul dispune de toate calităţile necesare în acest sens: bunătate, tact, inteligenţă, fantezie vie, dragoste faţă de toată fiinţa fragedă [3, p. 8].

Poeziile pentru copii ale lui Grigore Vieru au un vădit caracter educativ. Majoritatea lor dezvăluie capacităţile de pedagog înnăscut ale artistului. Prin catrenele sale pe care copiii le pot memoriza cu uşurinţă datorită ludicului şi muzicalităţii din ele, Vieru altoieşte în conştiinţa micilor cititori valori general-umane, respectul faţă de părinţi, dragostea pentru patrie şi pentru limba maternă. Important e că reuşeşte să facă acest lucru fără a fi plictisitor deloc, ba chiar mai jucăuş şi mai vesel decât, poate, toţi educatorii şi învăţătorii cu toată metodica şi metodologia pe care aceştia au învăţat-o pe băncile şcolilor. Grigore Vieru, posedând o artă deosebită a laconicului, a concisului încărcat de semnificaţii profunde, îi spune micului şi fidelului său cititor:

Mama ne mângâie,

Soarele luceşte,

Soarele e unul,

Mama una este.

(Mama)

şi aceste patru versuri, care constituie o metaforă revelatorie ce plasează mama, ca simbol al genezei, în centrul existenţei umane, aşa cum soarele este centrul universului şi dătător de viaţă, vor înrădăcina în conştiinţa micuţilor această imagine a mamei-soare, imagine ce se va păstra, peste ani, în dimensiunile subconştientului personalităţii care îşi va aduce aminte, probabil, numai poezioara, fără a mai şti cine este părintele ei, aşa cum mulţi dintre cei care ieri erau copii azi nu ştiu cine este autorul versurilor Pentru pace, pentru pace / Mulţumim frumos (Mulţumim pentru pace) sau - Pui golaşi, cum staţi în cuib voi / Fără plăpumioare / - Ne-nvelim cu ale mamei calde aripioare. / - Dar când mama nu-i acasă / Şi ploiţa cerne? / - Ne-nvelim atunci cu frunza / Ramurii materne. / - Dacă n-o să vină mama / Şi-o să cadă frunza? / - Cum nu o să vină mama, / Cum să cadă frunza?! (Puişorii). Acest lucru se întâmplă pentru că Grigore Vieru a devenit un poet popular şi chiar dacă poezia lui pentru copii nu ar mai fi (să nu dea Domnul!) editată, dacă ar dispărea cărţile care o conţin, ea va continua să fie învăţată şi recitată de către micuţi, la fel cum copiii basarabeni ştiau, în anii de după război, La oglindă şi Pe lângă boi de George Coşbuc deşi nu văzuseră niciodată o carte de poezii ale acestui mare poet. Versurile lui Grigore Vieru, afirmă Adrian Păunescu, odată ce le-ai auzit sau citit, te trezeşti într-o zi că le ştii pe de rost, în simplitatea lor măreaţă şi întreagă dăltuită de vremi şi vânturi ca piatra râului şi obrazul ţărmului parcă ieşită din adâncuri anonime la vedere precum scoica întru a-şi dărui perla şi încovoiată coroana pentru a-şi desprinde fructul auriu în poala copilului [4, p. 567].

O altă poezie în care mama devine un simbol cosmogonic şi în care fiecare element al universului – atât al spaţiului teluric, cât şi al celui celest – trebuie să-şi amintească de mamă mai ales în clipa sa de manifestare plenară (iarba când înverzeşte, floarea când înfloreşte şi steaua când se iveşte) este Tu, iarbă, tot ai mamă?:

Tu, iarbă, tot ai mamă?

De ai – de bună seamă:

Atunci când înverzeşti,

De ea îţi aminteşti.

Tu, floare, tot ai mamă?

De ai – de bună seamă:

Atunci când înfloreşti,

De ea îţi aminteşti.

Tu, steauă, tot ai mamă?

De ai – de bună seamă:

Atunci când te iveşti,

De ea îţi aminteşti.

Poetul reuşeşte, prin intermediul jocului, al metaforei şi al personificării să „traducă” o complexă filozofie a vieţii şi a cunoaşterii realităţii înconjurătoare pe înţelesul copiilor, urmând, aşa cum afirmă criticul Mihai Cimpoi, filozofia lor elementară, care însă nu este mai puţin serioasă decât a maturilor [2, p. 10]. În acest sens, se poate afirma că poezia lui Grigore Vieru constituie, pentru multe generaţii, alături de cei şapte ani de-acasă, întâia şi cea mai durabilă şcoală a adevăratelor valori, a omeniei şi a bunului-simţ.

Frumuseţea plaiului natal este evocată, fără descrieri împovărătoare, în Satele Moldovei:

Pe vale, pe culme,

Stau satele mele,

Aproape de codru,

Aproape de stele.

Apropierea de codru şi de stele a satelor de pe văi şi culmi dau senzaţia unui spaţiu mirific, originar, în care tehnicizarea nu a reuşit să distrugă acea indisolubilă comuniune a omului cu natura. E, cu siguranţă, spaţiul despre care Lucian Blaga a exclamat: Eu ştiu că veşnicia s-a născut la sat. E spaţiul pe care, când vor mai creşte, îl vor regăsi şi îl vor privi dintr-o altă optică şi cu o altă capacitate de înţelegere în Mioriţa sau în Fiind băiat… sau în Sara pe deal ori Mai am un singur dor.

Cine oare nu-şi aduce aminte poezia Satul meu din Abecedarul copilăriei –

Satul nostru-i mare tare,

Satul nostru capăt n-are.

Până la bunicul Petru

Este cam vreun kilometru

Până la unchiul Andrei

Kilometri sunt vreo trei.

Nu-i cunosc pe cei din vale,

Da-i salut pe toţi în cale –

(Satul meu)

în care, ca într-o povestioară, micul personaj îşi împărtăşeşte descoperirile. Pentru acesta, satul constituie întregul univers, este un fel de Alfa şi Omega al spaţiului, iar naratorul se configurează în viziunea micilor lectori ai primei cărţi de citire ca un fel de personaj-model, care, deşi nu-i cunoaşte pe cei din vale, le dă bineţe tuturor – dovadă de educaţie şi creştere aleasă.

Instructiv este şi jocul din poezia Curcubeul pe care cenzura a interzis-o întrezărind în ea culorile Tricolorului românesc. Cei trei tovarăşi de joacă – creţul, cârnul şi pistruiatul – au dat curcubeul jos şi l-au împărţit între ei, luându-şi fiecare câte o culoare: primul – galbenul de soare, al doilea – albastrul de cicoare, iar al treilea roşul şi-a ales. Întrebarea întrebătoare, mărul discordiei e, în cazul celor trei „ băieţi nătăfleţi”, al cui curcubeu e cel mai frumos, când, de fapt, niciunul din ei nu este posesorul curcubeului, ci doar al unei singure culori. De aceea, răspunsul pe care îl dau părinţii când sunt întrebaţi care e curcubeu e mai frumos este expresia unei nedumeriri: Zice cârnul: Uite, mamă, / Curcubeul meu din mână / Nu-i aşa că-i fără seamăn?! / Poate, cârnul meu, dar eu / Nu văd nici un curcubeu. / Creţul mi se lăuda: / Tată, curcubeu aşa / Zi, mai are cineva?! / Tata zice: Ştiu şi eu? / Nu văd nici un curcubeu. / Dar şi cel’lalt cu pistrui: / Curcubeu / Ca al meu / Altu-n lume, mâcă, nu-i! / Iar bunica: Ştiu şi eu? / Unde? Care curcubeu?

Morala pe care micuţii o pot desprinde din această poezie este următoarea: Frumosul poate exista numai în unitate, nu însă şi atunci când dezmembrezi unitatea lui [5, p. 70]: Trece-un ceas ori nici atât, / Singuri li s-a cam urât. / Şi acum se-adună iarăşi / Să se joace buni tovarăşi / Şi cu-albastrul de cicoare / Şi cu galbenul de soare / Şi cu roşul ca de foc... / De! Ca fraţii! La un loc! / Zice omul bucuros: Măi, ce curcubeu frumos!

Cu siguranţă, raţionamentul enunţat mai sus, desprins din versurile citate, îl poate avea ca destinatar, şi astăzi încă sau îndeosebi astăzi, nu numai pe cititorul-copil, ci şi pe cei care ţin în mână frâiele destinului românesc. Aceasta, însă, este o altă temă…

Din poezia lui Vieru copiii află că, aşa cum spune un vechi dicton, trebuie să-ţi iubeşti patria nu pentru că e frumoasă, ci pentru că e a ta. Ca şi în Patria lui Ştefan Baciu, în care cuvântul din titlul înseamnă orice îţi aduce aminte de baştină, în Puiul orb a poetului basarabean aflăm, împreună cu puiul care nu a văzut niciodată mestecenii albi pe care cântă, că patria e în suflet şi că o poţi găsi fără să o vezi, e necesar, pentru aceasta, ca să-ţi vibreze coardele sufletului atât de intens, încât ochii să-ţi devină izvoare de lacrimi:

– Dar primăvara, mamă,

Când voi zbura-ndărăt,

Voi nimeri pădurea,

Doar eu de fel nu văd?!

– Acolo unde lacrimi

Simţi-vei că-ţi vor da,

Acolo, măi copile,

Va sta pădurea ta.

(Puiul orb)

Maestru neîntrecut al metaforei încărcate de semnificaţii profunde, Grigore Vieru îi transmite micului cititor ideea de superlativ absolut al frumuseţii limbii materne, creând, în Frumoasă-i limba noastră, o imagine de-a dreptul extraordinară: până şi pasărea măiastră, în clipele sale de reculegere, îşi pleacă urechea pentru a asculta, cu drag şi cu mirare, limba noastră:

Pe ramul verde tace

O pasăre măiastră,

Cu drag şi cu mirare

Ascultă limba noastră

Şi, conchide poetul, sigur de frumuseţea neţărmurită a limbii noastre, dacă această pasăre (şi nu e vorba de o pasăre obişnuită, ci de cea măiastră care în basme este înzestrată cu puteri supranaturale) ar spune şi cuvinte, ea le-ar lua din limba română, adică din cea mai frumoasă dintre limbi:

De-ar spune şi cuvinte

Când cântă la fereastră,

Ea le-ar lua, ştiu bine,

Din limba sfântă-a noastră.

(Frumoasă-i limba noastră)

Prin metaforele revelatorii pe care le creează, Grigore Vieru îi explică prietenului său cititor o serie de realităţi, fenomene ale naturii, norme de conduită etc. De exemplu, ţurţurul se topeşte în amiază pentru că nu este altceva decât o bomboană a soarelui din care acesta se înfruptă cu plăcere când răsare în zilele friguroase ale iernii (Sub streaşina saraiului / Stă bomboana soarelui / Stă-n amiază şi străluce… / – Dulce-i soare?/ – Tare dulce! – Ţurţurul), soarele primăverii este comparat cu un ou de ciocârlie (Cald e soarele-n câmpie / Ca un ou de ciocârlie. – Primăvara) sau cu o pâine mare-mare, ce răsare pentru toţii copiii lumii (Peste codrul meu străbun / Iese soarele cel bun, / Iese rumen peste mare / Peste văi şi munţi cu brume / Ca o pâine mare-mare / Pentru toţi copiii lumii. – Bună dimineaţa), zmeul copiilor este o scrisoare trimisă soarelui (Am un zmeu, am un zmeu / Ce sus zboară zmeul meu! / Bucuros e mândrul soare: / „Am primit şi eu scrisoare!” – Zmeul), iar razele sunt nişte „linii telefonice” prin intermediul cărora păsărelele vorbesc cu soarele: (S-a trezit şi rămurica. / S-au trezit frunzarele / Printr-o rază păsărica / A vorbit cu soarele. – Telefonul păsăruicii). Iar micii cititori vor accepta întotdeauna „explicaţiile” din poeziile lui Grigore Vieru, deoarece, susţine Mihai Cimpoi, poetul are în persoana copilului nu un învăţăcel, căruia trebuie să-i dea sfaturi, ci un convorbitor egal, pe care, ţinând un ou găsit pe prag, nou ca roua şi cald „ca gura mamei mele”, îl poate întreba ca pe un om care l-a citit cel puţin pe Kant: „Luri-la, lumină lină / Ia ghiciţi ce am în mână: / E rotund, alb ca o floare, / Nu e mare, capăt n-are!”[6, pag 8].

Poezia pentru copii a lui Grigore Vieru se identifică cu bucuriile şi „nefericirile” copilăriei înseşi, este, cu certitudine, mai mult decât o carte, ea capătă proporţiile unei mari şcoli, ale unui templu în care copiii sunt iniţiaţi în tainele cunoaşterii vieţii şi ale receptării frumosului artistic.

Bibliografie:

1. Duminica mea este rândul pe care-l scriu (dialog cu Ognean Stamboliev, traducător din Bulgaria) // Vieru, Grigore Cel care sunt, Editura Literatura artistică, Chişinău, 1987;

2. Vieru, Grigore Scrieri alese, Literatura artistică, Chişinău, 1984;

3. Cimpoi, Mihai Univers matern, univers al copilăriei, prefaţă la Vieru, Grigore Opere alese, Literatura artistică, Chişinău, 1984;

4. Păunescu, Adrian Grigore Vieru // Vieru, Grigore Taina care mă apără,Editura Princeps Edit, Iaşi, 2008;

5. Ţigănuş, Virgil Nistru Grigore Vieru iluminat de poezie Editura Universităţii din Chişinău, 2006;

6. Cimpoi, Mihai Metafore asemeni pâinii, prefaţă la Vieru, Grigore Poezii,Editura Literatura artistică, Chişinău, 1983, p. 8

Irepetabila durere

lui Adrian Păunescu

Pe un pat de spital azi Poetul s-a stins

Şi pe Cerul de aur stea de foc s-a aprins.

Căci Poetul să moară niciodată nu ştie

Versul lui, cel de vrajă, şi pe morţi îi învie.

Niciodată Poetul nu se face pământ

Ci trăieşte, în veacuri, prin Cuvânt şi-n Cuvânt.

Ce Poet? Ia, acolo, om ca omul şi el,

Când cu vorbă de doină, când cu glas de oţel,

Când cu strigăt de tunet, când cu zis de mătase,

Sau cu cântece sacre, de iubire, frumoase.

Om ca omul Poetul, doar că arde mereu,

Totdeauna pe cruce şi nicicând Dumnezeu.

Pe Golgota fiinţei totdeauna-i Poetul,

Fiinţând cu ardoare, nemurind cu încetul.

El pe pietre de munte totdeauna se suie,

Nu se teme de bice, nu se teme de cuie.

Nu se plânge că-n spate-i este crucea prea grea,

Ci se-nalţă, prin moarte, către propria stea.

Ce Poet? Ia, acolo, poate numai un scrib

Care simte durerea întregului trib.

Care poartă pecetea ţării sale în sânge,

Şi cu lacrima neamului ochiul veşnic îi plânge.

Om ca omul Poetul, doar că altfel un pic,

Dă aproapelui totul şi nu-şi lasă nimic.

Decât laurii care sunt gravaţi pe o stea,

Decât slava ce este relativă şi ea…

Nu trăieşte Poetul pentru sine nicicând

Infinitul de gânduri i se face un gând

Şi durerea pământului e durerea lui sfântă.

Niciodată Poetul pentru sine nu cântă.

Azi se stinge o flacără şi slăbeşte un foc

Şi mai pierde românul înc-un mare noroc…

Azi, când trupul de humă-i zace fără suflare,

Parcă e mai al nostru şi e parcă mai mare…

Şi se face în ţară mai urât şi mai frig…

Pleacă-n slavă poetul, lângă fratele Grig…

5 noiembrie 2010

PĂUNESCU (N-) A MURIT!

Pe 5 noiembrie (când la noi lupta pentru deputăţie era în toi, iar noutăţile de pe frontul electoral ocupau o bună parte din spaţiul mediatic) doctorii de la la Spitalul de Urgenţă Floreasca din Bucureşti au înregistrat moartea (evident, biologică) a poetului, publicistului, omului politic român Adrian Păunescu.

Se prea poate că trupul poetului se mai zbătea încă în ultimele convulsii ale vieţii sale vulcanice când un infatigabil, se pare, dar dezorganizat cor al denigratorilor a început să interpreteze şi să transmită, pe toate canalele de comunicare posibile (bloguri, forume etc.) ariile calomniilor dintr-o monstruoasă operă de defăimare care, constat cu stupoare, încă se mai scrie.
Bineînţeles că primul în care au lovit a fost omul politic Adrian Păunescu. Acest lucru era de aşteptat şi poate fi înţeles, deoarece oricine se implică în politică trebuie să-şi asume, volens-nolens, şi riscul de a fi criticat, uneori prea dur şi fără temei de cei care fie nu-i înţeleg logica acţiunilor, fie critică pentru a se afla, cum se zice, în treabă. Acest lucru, reiterez, încape în albia firescului, fiindcă lumea nu cunoaşte niciun politician care să fi fost vorbit numai de bine de către contemporani, iar cel care nu e vorbit nici de bine, nici de rău e orice altceva, dar numai om politic nu e.
A fost acuzat de obedienţă faţă de regimul comunist român. Denigratorii invocă insistent poemele adulatoare ale lui Păunescu în adresa liderului PCR Nicolae Ceauşescu, fără să menţioneze însă că poetul era unul dintre puţinii sau poate chiar unicul care îşi permitea să critice public autorităţile comuniste. O mărturie în acest sens e şi poemul „Analfabeţii”, publicat în 1980 în Flacăra, în care Păunescu critică îngrădirea libertăţii şi condamnă cenzura (V-am spus că fac teribil de urât / De sunt călcat puţin pe libertate. / V-am spus ca sunt oşteanul credincios
Dar care doar cu inamici se bate. // V-am spus să vă astâmpăraţi şi voi, / Cenzori capricioşi ai vremii mele, / C-o să vă coste scump măruntul moft, / De a ne face nouă zile grele.), dar şi versurile din poezia „Vă mulţumesc” Versuri de ecou la Cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu din 6 februarie 1986, în care, pe lângă cuvintele de laudă adresate primului comunist din România, Păunescu îşi permite actul de curaj să critice sistemul (Noi, să vă fie bine, oriunde-am fi, veghem, / Dar vă rugăm sfielnic să fiţi cu luare-aminte / Să nu-nnoiţi doar oameni, ci şi acest sistem / Care prin sine însuşi falsifică şi minte.).
Chiar dacă a scris ode închinate lui Ceauşescu, Păunescu trebuie respectat pentru faptul că nu şi-a renegat niciodată acţiunile şi, chiar şi după 1989, nu a încercat să se ascundă după degete şi să-şi mascheze viziunile de stânga, aşa cum au făcut mulţi dintre cei care au fost mult mai docil angajaţi în activităţi nici pe departe culturale ale regimului.
Corul denigratorilor nu s-a limitat însă să-l critice (ignorând dictonul latin de mortuis aut bene, aut nihil) numai pe politicianul Adrian Păunescu, ci s-au luat şi de poetul Păunescu. Unii nu se sinchisesc să spună că, de fapt, Păunescu nici nu este un poet, ci un biet versificator care nu a scris niciodată poezie, iar cărţile sale, care conţin un număr mai mare de versuri decât Mahabharata, nu sunt decât o uriaşă cantitate de maculatură. Aceştia, cu impertinenţa celor care nu ştiu că nu ştiu, sfidează nişte judecăţi de valoare formulate de critici literari notorii, precum Şerban Cioculescu, care a spus că Adrian Păunescu este cel mai mare poet social de după Tudor Arghezi, sau Eugen Simion, cel care afirma că scriitorul este „ultimul mare poet social român”.
Partea bună a lucrurilor e că, pe lângă aceşti detractori, există şi un public numeros, eterogen ca vârstă şi ca pregătire, care ştie să aprecieze adevăratele valori şi care fac abstracţie, atunci când e vorba despre artă, de păcatele şi vina lumeşti ale artistului, lasă la o parte Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt / Într-un mod fatal legate de o mână de pământ (M. Eminescu, Scrisoarea I) şi pun accentul pe esenţial, iar chintesenţa, în cazul lui Păunescu, e o operă poetică valoroasă închinată României şi românilor, o operă pe care timpul – cel mai obiectiv critic literar – o va include în istoria literaturii pe care o scrie, filă cu filă.

Feed-back 7 aprilie

Ascultaţi o emisiune radio Univers FM Cahul despre 7 aprilie 2009.
Asculta mai multe audio Evenimente

MONOSILAB DE VIAŢĂ

Pe alocuri amintind de monosilabul bacovian (Nu am viaţă, şi, totuşi…/ Sunt / Doar un sufet pustiu / Frânt.), poezia Steluţei Mazilu din Badicul Moldovenesc poartă, neîndoios, însemnele vârstei tinerei autoare. Sinceră şi deschisă în destăinuirile sale poetice, în definiţiile lirice pe care le dă sentimentelor şi trăirilor ce o copleşesc, Steluţa reuşeşte să transmită lectorului o parte din intensitatea vibraţiilor sale interioare, din regretele şi împlinirile care i-au marcat trecutul sau din speranţele şi visele care aruncă o rază senină peste viitorul intuit de creatoare।

În cele 10 poezii pe care am avut ocazia să le citesc autoarea abordează teme perene, cântând valori general-umane, precum iubirea ca una dintre cele mai nobile potenţe afective ale omului, care trebuie să se situeze întotdeauna mai presus de orice, aşa cum ne-o defineşte însuşi Cuvântul Divinităţii (

Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie. Nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău. Nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr. Acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată…” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, XIII, 4-8). … a iubi, spune Steluţa Mazilu, Nu-nseamnă niciodată / a-ţi bate joc, / a râde, / adică… a răni…// …a iubi nu-nseamnă o mască, / un zâmbet sarcastic / sau o minciună, ca să conchidă, în cel din urmă, pe un ton sentenţios: …deşi / iubirea greşeşte / răneşte şi / minte / Iubirea simte / Iubirea iartă / Iubirea… iubeşte! sau iertarea, ca facultate divină dăruită omului: Şi tuturor celor pentru care / Nu am ştiut să trăiesc, / Dar m-au iubit…/ Şi tuturor celor pentru care / Prea mult am trăit / Vă cer iertare! E, totuşi, uşor de observat că valoarea acestor versuri nu este determinată de spectrul tematic al lor, ci, după cum e şi firesc, de calitatea exprimării artistice, limbajul tinerei condeiere detaşându-se vizibil de cel comun, ea reuşind să creeze unele expresii poetice notabile, care îi „trădează” talentul înnăscut, dar şi grija şi asiduitatea cu care lucrează pe tărâmul Cuvântului artistic (Nu uita să-mi aduci trandafirii promişi…/ Nu voi putea să te strâng în braţe, nici să te sărut / Nu te voi privi – voi avea ochii închişi sau Am fi putut ajunge la cuvinte / Dacă faptele nu s-ar f născut la început).

Privite comparativ, poeziile Steluţei Mazilu denotă o evoluţie calitativă a autoarei. Astfel, poezia Nu peste mult pare să se fi descătuşat de clişeele poetice adolescentine, pe care le întâlnim însă în poezia Ce dulce dormi, iubite… (Şi te sărut atunci / Pe fruntea-ţi visătoare / Şi-adorm eu lângă tine / Pierzându-mă-n visare).

În primul text, spaţiul idilic al eului liric, care nu e decât o lacrimă în ochiul închis al iubirii sale (...erai ochiul cu privirea de plumb / iar eu o lacrimă în ochiul tău închis), capătă noi dimensiuni, iar expresia devine mai profundă şi, evident, mai greu de explorat, fapt care se datorează şi metaforelor ce abundă în poezie (nu eşti decât o umbră, vei f ochiul şi vei căuta lumina, voi f aşteptarea etc.).

Prezentate antitetic, planul social şi cel natural contribuie la depărtarea, respectiv, apropierea celor doi îndrăgostiţi. Lumea, oamenii în unanima lor grabă existenţială, sunt priviţi de către eul liric ca o maşinărie uriaşă, un perpetuum mobile indiferent (Dar cui… îi pasă? Cui o să-i pese vreodată? … Lumea nu s-a oprit pentru durerea noastră, / Timpul nu mai caută lucruri / ce nu s-au întâmplat), pe când pescăruşul – pasărea mării, simbolul legăturii dintre pământ şi nemărginit – va fi cel ales pentru solia iubirii (Tu vei fi soarele peste o vreme, / Eu, de pe mal, îţi voi admira

strălucirea, / Voi ruga un pescăruş să te cheme / Iar tu vei trimite pe ascuns până la mine iubirea).

În poezia Voi fi mireasa altui început, cititorul asistă la un joc dureros al eului liric cu propriile sale sentimente, pe care îşi doreşte să le modeleze într-un imaginar monument al iubirii, pentru ca fiecare trăire să capete un contur existenţial (E iarnă afară şi-n suflet e iarnă, / Sentimentele-ngheaţă şi asta mă doare, / Deşi eu le-am trimis să-nlemnească afară. / Aş vrea să fac un monument din ele, / Să dau formă celui mai umil sentiment / Să-l şlefuiesc cu lacrimile mele…).

Acestea sunt doar câteva exemple care vorbesc, chiar şi fără comentarii, despre talentul cu care a

fost hărăzită Steluţa Mazilu, talent care, dacă va fi însoţit de muncă nondiscontinuă, de perseverenţă şi tărie de caracter, va face din liceana de azi o poetă cunoscută.

Limba noastră cea... română sau moldovenească

interviu cu domnul dr., conf. universitar Victor AXENTI, decan al Facultăţii de Filologie şi Istorie a Universităţii de Stat "Bogdan Petriceicu" din Cahul

Domnule Victor Axenti, recent, în cadrul unei emisiuni televizate, preşedintele în exerciţiu al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, a declarat că va fi modificat ruşinosul articol 13 din Constituţia Republicii Moldova şi că denumirea limbii oficiale a ţării va fi, aşa cum spune adevărul ştiinţific şi cum e consemnată şi în Declaraţia de Independenţă, limba română. După aceasta, reprezentanţii AMN şi PLDM au afirmat că această modificare este o revenire la firesc, iar liderul PD, Marian Lupu, crede că în Legea supremă a ţării trebuie păstrată sintagma „limba moldovenească", dar, între paranteze, să se indice că aceasta este identică cu limba română. Capul opoziţiei, Vladimir Voronin, adept înveterat al moldovenismului primitiv, este, după cum era şi de aşteptat, împotriva acordării limbii române a statutului de limbă oficială a Republicii Moldova. Cum credeţi, acest mozaic de convingeri va face ca adevărul să triumfe şi limba română să devină limba de stat a ţării?

În primul rând este vorba de un articol "sensibil" din Constituţie, art. 13, care priveşte denumirea limbii oficiale a statului. In contextul afirmaţiei Dvs., lucrurile se complică prin faptul că în societate nu avem un consens în privinţa denumirii limbii, iar un referendum asupra noii Constituţii ar putea eşua din cauza modificării articolului privind numele limbii.
E clar că din punct de vedere ştiinţific, denumirea limbii este română, cu atât mai mult că sintagma limba română s-a încetăţenit în marea majoritate a instituţilor. E ştiut că până mai ieri tentativa de creare şi impunere a conceptului de „limbă moldovenească" urma să joace un rol hotărâtor în implementarea mecanismului specific de dezrădăcinare a acestei populaţii de matricea culturală a naţiunii române.
Din această optică, există aspectul politic al problemei şi credem că, sub acest raport, nu trebuie să ne hazardăm căci există riscul de divizare a societăţii; să încercăm să îmbinăm adevărul ştiinţific cu aspectele politice, ca să stabilizăm societatea; putem reveni la acest subiect ceva mai târziu. Dacă în noua Constituţie, de exemplu, limba oficială a R. Moldova se va numi limba română - cum e corect din toate punctele de vedere - ce garanţii avem că această opţiune va fi susţinută de majoritatea populaţiei? Consider că, dacă-i dorim binele limbii române, nu trebuie să atingem acum această chestiune.
În fine, în această ordine de idei, ne aflăm pe un teren deosebit de glisant, care se descifrează cu greu în spatele imaginii simpliste stereotipate, pe care o înregistrează mentalitatea colectivă a unei anumite părţi a populaţiei noastre.

Să admitem, şi nu mi-ar plăcea să utilizez aici formula „prin reducere la absurd”, că recent constituita Comisie de modificare a Constituţiei va redacta şi articolul sus-menţionat. Credeţi că, în cadrul referendumului, populaţia Republicii Moldova va încuviinţa această schimbare?

Cu părere de rău, alegerea denumirii limbii oficiale în Republica Moldova nu este o opţiune neutră, ci una politică, care îşi găseşte manifestare concretă în comportamentul politic ai populaţiei, cu toate că, în pofida inconsecvenţei factorilor de decizie, evoluţia în dinamica a opiniei cetăţenilor se atestă o majorare a proporţiei populaţiei băştinaşe, care optează pentru denumirea firească a limbii române. E evident că tendinţa de majorare a numărului de cetăţeni care estimează că limba lor maternă este româna se explică prin depăşirea sentimentului de inferioritate lingvistică odată cu creşterea nivelului de competenţă în limba română standard a acestora. E bine că - după cum arată datele statistice - mult vehiculata teză cu privire la existenţa „limbii moldoveneşti" este infirmată de tot mai mulţi cetăţeni.
Dar mai sus am menţionat că problema ţine de imprevizibil şi nimeni nu poate da garanţii că majoritatea populaţiei va susţine schimbarea la care vă refriţi.
Din punctul nostru de vedere, numele limbii oficiale nu poate fi stabilită prin referendum. Ar fi o absurditate să punem la vot un adevăr care, în fond, este apanajul savanţilor lingvişti.
Denumirea limbii nu ţine nici de democraţie, nici de drepturile omului, nici de moftul cuiva. Adevărul este mai presus de orice. Limba literară, limba actelor în RM, inclusiv Constituţia şi toate celelalte legi, este româna. Numind-o moldovenească făptuim un furt intelectual, ne izolăm de restul spaţiului românesc, riscând să devenim anacronici, rupţi de realitate, ridicoli. Personal, consider că, având puţină răbdare, problema denumirii limbii poate fi rezolvată în viitorii câţiva ani, cu condiţia că reuşim să o înlăturăm cât mai mult de politic.

Să continuăm în aceeaşi cheie optimistă. înlocuirea sintagmei de origine stalinistă „limba moldovenească" cu cea corectă - „limba română" - dincolo de faptul că va repune adevărul ştiinţific în capul mesei, va condiţiona oare ridicarea nivelului de cultură lingvistică a concetăţenilor noştri, în condiţiile în care, de multe ori, dacă vorbeşti româneşte, şi nu „moldovineşti”, rişti să nu fii înţeles?

Incontestabil că va contribui la ridicarea nivelului de cultură lingvistică căci avem o tânără generaţie şcolită în noile condiţii care manifestă interes pentru limbă şi dă dovadă de un limbaj îngrijit. În afară de aceasta, în linii generale suntem puşi în faţa faptului: există un model perfect de limbă română răspândită prin mass-media, televiziune etc.

Nu este un secret faptul că foarte mulţi moldoveni, dintre care unii sunt funcţionari publici sau ocupă alte funcţii care prevăd contactul cu publicul larg, nu ştiu să-şi vorbească corect limba maternă, fie că o numesc română, fie că preferă formula sovietică „limbă moldovenească”, iar modificarea denumirii limbii de stat (să sperăm că se va realiza) nu înseamnă neapărat schimbarea în bine a acestei situaţii. Care sunt, în opinia Dumneavoastră, metodele ce urmează a fi aplicate pentru ridicarea nivelului de cultură lingvistică a conaţionalilor noştri?

Fireşte, un rol important în această ordine de idei îl joacă mediul lingvistic, care cu regret este nefavorabil. în afară de aceasta, este vorba de interesul propriu: cultivare sistematică a limbii, lecturi şi, bineînţeles, comunicare într-un limbaj elevat, competenţă discursivă etc.
E nevoie de a demonstra capacitatea de gestionare şi structurare a discursului la nivel de: coerenţă şi coeziune, organizare logică, stil şi registru, eficacitate retorică;
În ceea ce priveşte metodele, e cu cale să vorbim că trebuie aplicate la toate nivelele: şcoală, facultate etc.
E vorba de obiectivele, factorii învăţării ş.a. Profesorii sunt în general obligaţi să respecte instrucţiunile oficiale, să utilizeze manualele şi materialul pedagogic, să elaboreze teste şi să organizeze testări şi să pregătească elevii şi studenţii în vederea obţinerii anumitor performanţe. Ei au de luat decizii, în orice moment, în privinţa activităţilor de clasă pe care le pot prevedea sau pregăti dinainte, dar pe care trebuie să le adapteze cu fleexibilitate în funcţie de reacţiile elevilor sau ale studenţilor. Ei au misiunea de a urmări progresul elevilor sau studenţilor pe care îi învaţă şi de a găsi modalităţi pentru a identifica, a analiza şi a depăşi dificultăţile întâlnite de elevi în procesul de învăţare, precum şi pentru a dezvolta capacităţile lor individuale de a învăţa. Profesorii trebuie să înţeleagă procesele de învăţare a limbii în toată complexitatea lor, să contribuie la colaborarea care trebuie să existe, în materie de învăţare, între cercetătorii din domeniul educaţiei şi profesorii care se ocupă de pregătirea cadrelor didactice.
În cele din urmă, achiziţia limbii şi procesul de învăţare îi priveşte bineînţeles pe elevi. Anume ei trebuie să dezvolte competenţe şi strategii şi să execute sarcinile, activităţile şi operaţiile necesare pentru a participa în mod eficace la actele de comunicare. Puţini sunt totuşi cei care învaţă anticipat (în mod proactiv), ei înşişi planificând, structurând şi executând propriile lor operaţii de învăţare. Majoritatea învaţă în mod reactiv, urmând instrucţiunile şi realizând activităţile care le sunt propuse de profesori şi de manuale. Cu toate acestea, după ce predarea propriu-zisă ia sfârşit, învăţarea de mai departe trebuie să se facă în regim autonom. Autonomia învăţării poate fi încurajată dacă admitem că învăţarea limbii înseamnă implicit şi „a învăţa să înveţi”, astfel încât elevii devin din ce în ce mai conştienţi de maniera lor de a învăţa, de opţiunile care li se propun şi de cele care li se potrivesc cel mai bine.
Chiar şi în cadrul facultăţii, studenţii pot fi încurajaţi, puţin câte puţin, să-şi facă propriile alegeri în limitele obiectivelor, materialului şi metodelor de învăţare, în lumina nevoilor, motivaţiilor, caracteristicilor şi resurselor care le sunt proprii.

A consemnat
Petru BOTEZATU

*Imaginea: colaj realizat de intervievator

Într-o zi…

Într-o zi toţi vom fi numai flori…

Descompuşi în amintiri colorate,

în bocete strigate de babe fără glas,

în cămăşi legate de braţele fetelor mari, ori,

după caz, de braţele unor feciori.

Într-o zi toţi vom fi numai flori…

Vom avea stelele noastre pe un sfeşnic murdar,

arzând până la ultima picătură de ceară.

Va spune lumea că nici noi nu am trăit în zadar,

văzând că ne vin oaspeţi din zori şi până-n seară.

Iar când pe sfeşnic stelele vor fi toate răscoapte,

pe un drum de tămâie ne vom duce în noapte…

Soare sinucis

Ce întuneric s-a lăsat peste vederi,

De parcă Soarele, disperat, s-a sinucis…

Oamenii trăiesc cu amintirea luminii de ieri

Şi cu mângâierea luminii din vis…

Orbecăind, se caută unul pe altul.

Găsesc, după murmur, izvoarele.

Privesc, ca pe o râpă adâncă, înaltul

Şi aşteaptă să iasă Soarele…

Dar, grea, pânză beznei mai deasă se face,

De parcă un păianjen cât lumea o ţese.

Oamenii strigă Soarele, nu-l lasă în pace…

Soarele pare că s-a sinucis şi nu iese…

Lumea a obosit, gândul i-i abătut…

De-o mie de ani, de când Soarele s-a sinucis,

Amintirea luminii de ieri s-a trecut,

A mai rămas mângâierea luminii din vis…

12 octombrie 2009