Despre iubire…

Nimeni nu se iubeşte decât pe sine.

De fapt,
nu e decât un fel de a spune
despre iubire,
o justificare simplă
şi nefericită,
pentru că dragostea nu se strigă,
nu se anunţă
ca pe concertul lui X –
artist deocheat,
venit pentru prima dată
în provincie.

Dragostea, fraţilor, se tace
sau, în cel mai rău caz,
se vorbeşte în şoaptă,
abia desluşit
şi niciodată
la persoană întâi,
a sinelui.

Dumnezeu
a ieşit din Cuvânt,
şi, dezamăgit,
s-a întors în El,
în Catapeteasma luminii,
dintr-o biserică îndepărtată,
pe care nu a văzut-o ochi omenesc.

Nouă nu ne mai aparţine Cuvântul,
deşi avem cuvinte,
care ne ajută să spunem lucrurilor pe nume:
pietrei piatră,
pământului pământ
şi cerului cer…
Acestea însă
nu mai spintecă mările,
făcând cărări omului
şi nici pântecul de granit
al munţilor,
dându-i păcătosului să bea
apă curată ca lacrima…

Bună ziua, părinte!

Bună ziua, părinte!

N-am bani…

De azi nu mai cumpăr indulgenţe,

Nici nu-mi mai scriu fraţii cu viii

Şi părinţii cu morţii.

Bună ziua, părinte!

Colaci n-am adus –

Pâinea mea e credinţa.

Nici aghiazmă nu vreau –

Apa mea e durerea.

Mirul mi-i suferinţa.

Bună ziua, părinte!

E prea frumoasă biserica

Şi ziua de azi

Ca să mă spovedesc.

Pleacă, părinte,

Lasă-mă singur.

Cu Dumnezeu,

Cu El vreau să vorbesc…

Beresith

Ascultă-mă, copile fără mamă şi tată,

bătrân orfan al vremilor aceste,

îţi voi spune o poveste adevărată,

o izvorâtă din retine poveste.

Ai auzit-o, poate, când erai uite-atâta de mic,

doar că eu ţi-o voi spune altfel, un pic…

Demult,

într-un capăt de timp infinit,

Dumnezeu, c-o grimasă de zeu obosit,

s-a uitat, indispus,

aruncându-şi de sus

privirile ca pe nişte săgeţi…

Jos, nu erau construite cetăţi,

şi nici oameni nu erau, să le apere

de oştiri ce se-adună în tabere,

nu erau nici copii, nici femei,

şi nici floare dulce de tei…

De fapt, jos nu era nici pământul

cum îl ştim noi acum,

era numai apă şi fum

şi Dumnezeu Sfântul...

Şi-atunci Patriarhul cel Mare şi-a zis,

cuprins de plictis,

dar cu faţa oarecum mai senină:

- Să fie lumină!

Şi dacă tot e lumină, încalte

să fie şi celelalte!

Astfel au apărut pământul şi apele,

şi omul

iubindu-şi,

urându-şi

aproapele,

şi Eva cu dinţii înfipţi într-un măr,

aruncată-n păcatul durerii şi-al naşterii

şi în cel al cunoaşterii

de adevăr.

Se crede că de-atunci lui Dumnezeu,

Îi este mai vesel, deşi i-i mai greu…

01.02.2011